Dar trebuia neapărat să ştiu amănunte. Trebuia să joc teatru, căci numai tras de limbă cu abilitate, colonelul îmi va da cifrul care să-mi explice catastrofa. Cel mai bun lucru e să-l las să spuie tot ce-i trece prin cap şi eu, dintr-o defilare, să reţin ceea ce mă priveşte.

  — A… şi Grigoriade ăla… e un tacâm…

  Bun, bine, totul e să fiu vesel, deci surâd:

  — Da… cum să nu-l ştiu, are o trecere nebună la femei.

  — Da parcă numai la femei se pricepe? În toate… E dat dracului… Uite, la table… De două săptămâni de când e aici, i-a smintit pe toţi… le-a luat o mulţime de parale. Şi sunt printre ei scule isteţe… care de patruzeci de ani freacă zarurile.

  Simt un nou fior care mă dizolvă. „De două săptămâni” e aici? Dar adineauri colonelul vorbea de câteva zile… Nu cumva ştie ceva…? nu cumva e un soi de complice şi acum l-a luat gura pe dinainte? Şi gândul îmi aleargă ca o suveică, în urzeala posibilităţilor.

  — Ascultă una bună de-a lui. Că dă cu zarul, dar gura nu-i tace. Zice că la Paris, după ce şi-a tocat averea, rămăsese fără sfanţ. N-avea ce mânca. Şi atunci, ascultă ce pune la cale cu un amic, tot aşa de curăţat ca el. Angajează pe Caruso pentru un concert şi semnează, dar cu condiţia că – asta era cu trei luni înainte – are drept, cu o lună înainte, să renunţe la concert, plătind o sumă oarecare, nu prea mare, dealtfel. Tipăreşte afişe, anunţă la gazetă şi pune în vânzare biletele – dar aici să vezi abilitate – cu un preţ abia dublu decât la orice concert obişnuit. Nu pune însă în vânzare decât vreo cincizeci de bilete, iar restul le plasează pe sub mână, cu preţuri de şase-şapte ori mai mari. Şi, bineînţeles, se vând toate. Cu o lună înainte însă, anunţă pe Caruso că renunţă la concert, plăteşte despăgubirea şi dă de ştire la gazetă că nemaiavând loc concertul din ziua cutare, persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să se prezinte la agenţie să li se restituie banii. Adică atât cât era scris pe bilet. Restul l-au băgat ei doi în buzunar. Nici justiţia n-a avut nimic de zis. Zice că un an a trăit larg la Paris din ce-a câştigat din afacerea asta. Când îţi spun că e un tip…

  Colonelul e foarte amuzat şi eu fac mult haz ca să-l antrenez.

  — Dar lui văru-meu? Ce crezi că i-a făcut lui văru-meu? Că mi-a spus-o şi pe asta. Era încântat când a auzit că Dinculescu mi-e văr. Într-o zi, iar îi crăpa buza de câţiva franci, acolo. Dar nu mai avea de la cine să împrumute, că împrumutase de la toţi. Barem de la Dinculescu luase de zece ori… Ei bine, se duce tot la el. Dar cu doliu la braţ şi cu o mutră deznădăjduită: „Dragă domnule Dinculescu, mi-ai făcut multe servicii şi-mi pare rău, căci nu vreau să crezi că abuzez de bunătatea dumitale. Dar uite, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Am primit chiar acum o telegramă – şi vrea s-o arate, dar Dinculescu refuză – că mi-a murit tata… Te rog, dă-mi doi-trei napoleoni, să dau şi eu o telegramă şi să trimit să cumpere un buchet de flori acolo…” Bietul Dinculescu, speriat, înduioşat, a scos imediat un bilet de o sută şi a început să ceară detalii… să întrebe ce vârstă avea bătrânul… de când nu l-a văzut, dacă a fost cumva bolnav.

  Dar după ce pleacă Grigoriade, găseşte telegrama „uitată” pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru, când privirea îi cade pe text… şi ce citeşte? Un singur rând: „Dacă n-ar fi proşti, deştepţii ar muri de foame”.

  Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dinculescu va „marşa”, ba că era sigur că va refuza să citească telegrama ticluită.

  Râd aşa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.

  — Domnule, al dracului… straşnic tip. Ştiam şi eu câteva de-ale lui, cu femeile…

  — Ascultă şi cu femeile una bună… Cunoscuse, spunea el, la o recepţie la legaţie, o femeie splendidă. Şi cum o cucerise e o poveste. Nu ştiu cum făcuse rost de invitaţie la legaţie, se vede că era cunoscut din vremea când avea parale, dar acum n-avea cămaşă la frac. Ei bine, spunea că şi-a făcut un plastron din carton, pe care a lipit hârtie albă de lux. Şi aşa, era printre cei mai bine. Îi trece prin cap să facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce farsă. Îi spune în şoaptă, în treacăt, în timpul dansului: „Încheie-te la pantaloni”. Bietul om să-i vie rău. Ştii… Ştii cum e fracul desfăcut în faţă, nici vorbă să ducă mâna. Făcea feţe-feţe şi-l treceau sudorile. După dans, când a văzut că şi-a bătut doar joc de el, a vrut să facă scandal, dar s-a terminat cu bine şi a râs toată lumea. Ei bine, domnule, îţi vine să crezi? cu gluma asta a cucerit femeia… una din cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legaţie cu nume mare, foarte bogat.

  Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăveşte de minune tipul meu, care îşi făcea un ideal din asemenea ispravă, şi erau toate din bagajul admiraţiei lui sincere. Mă gândesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. Colonelul se amuza şi el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam să vie la lucruri mai apropiate de mine.

  — A, eu ştiu o întâmplare a lui cu o femeie din Bucureşti.

  — Stai-stai, că şi asta e interesantă. Într-o zi, când femeia era la el în garsonieră, şi-l credea pe