bărbatu-său plecat pentru trei zile la o conferinţă diplomatică, nu ştiu unde, ea se hotărăşte să rămână toată noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice întâmplare, trimite acasă un plic desfăcut, ca din partea celei mai bune prietene – Madeleine o chema, zice el – prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-i e urât singură, căci bărbatul ei e plecat. Şi, sigură de această prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar. Trimite biletul cu indicaţia printr-un comisionar, să spuie cameristei să-l puie chiar pe măsuţa din dormitorul ei. Catastrofă. Bărbatul vine de dimineaţă de tot, îi face un scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar cu „cea mai bună prietenă” a nevesti-şi… Femeia, uluită, prinsă aşa în cursă, se stăpâneşte, nu spune o vorbă şi pleacă. Dar cum tipul vrea să divorţeze, ea îşi aduce aminte că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea şi pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea şi, după destule peripeţii, izbutesc să-l convingă şi pe bărbat de acest lucru, că voia nebunul să strice casa.

  Tot sufletul mi-a devenit alb ca pieliţa pe care o atinge termocauterul. Îmi închipui seria de complicităţi care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anişoara, cu bărbatu-său, cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemână). Toţi ştiau… şi eu mă împăcasem convins şi fericit.

  Colonelul a mai povestit şi alte isprăvi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trecut, nu ştiu când, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroană, despre armament şi altele. Nu auzeam decât tonul lui, urcând şi coborând, ca şi liniile de întuneric de pe lături, fără să înţeleg nimic. Ca să nu prindă de veste, îi parodiam finalurile de frază.

  —… rege… răspicat… tată-său… „mie-mi trebuie un liceu militar”.

  — (scăzut) liceu militar… sigur…

  — Săptămâni… Anglia… alb… patru sute de mii… îţi vine să crezi?

  — (absent şi mirat, cu vocea uscată) Extraordinar!

  Simţeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aş putea să mă întorc, şi simţeam, material, că drumul vieţii mele o ia acum pe o perspectivă de judecăţi, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare şi lumină înduioşată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că am „marşat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje şi momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de fericire şi încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate şi anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înşelat, interpretând o serie de gesturi şi momente într-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb şi negru. O foaie era împărţită în romburi alăturate, albe şi negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleaşi romburi erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înţelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la ţară, când a vrut mai ales să vie de la ţară, deşi el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toţi şi că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar acum înţeleg că probabil era geloasă şi că se certase cu el), când mergeam la teatru, când nu şi-a mai vorbit cu Anişoara, când mi se dădea şi când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aş fi vrut acum o explicaţie care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.

  Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dâmbovicioarei, în spărtura cărora era întuneric răcoros şi deplin, căci luna nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai sus de tot, ameţitor, stâncile şi muchiile de creastă cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întâlnit nici un trecător şi iată acum în defileu câţiva inşi într-o căruţă par diavoli, de neaşteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dându-se la o parte, până în şivoiul urlător, de parcă ne pândesc.

  Din cauza apei nu mai putem vorbi şi tovarăşul meu de drum tace şi el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce mă despart de colonel, ca să mă întorc la Câmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecât cu mine, până întâlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, dezertor. Până când nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să se hotărască, să se sfârşească totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanţă. Colonelul şi-aprinde iar ţigara şi, la lumina roşiatică a chibritului, mă priveşte lung.

  — Ce ai? Nu ţi-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. Sau ia-ţi cu dumneata şi un veston mai gros.

  Îmi aduc aminte că dimineaţa trecusem pe acelaşi drum, uluit de soarele şi de mirosul dimineţii de munte, fierbând de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreşit şi gândeam că suferă fără mine. Ieri credinţa asta că „suferă fără mine” îmi dădea o beţie înduioşătoare, iar azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greaţă, de mi se strâmbă buzele. Şi, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii fuseseră bucuriile.

  Ah, mascarada când sărbătorisem doi ani de la căsătoria noastră. Invitasem la Flora, care era pe atunci cel mai căutat restaurant de petreceri, peste douăzeci de prieteni, perechi tinere, care duceau viaţă „mondenă”, de asemeni şi câţiva colegi şi fete care erau încă liberi. Eram fericit ca un copil. I-am făcut ei dar un inel de preţ, masa