era încărcată de flori şi cristaluri, s-a băut şampanie până în zorii zilei. Toţi mă priveau cu duioşie şi oarecare invidie. Ah, aş vrea să cadă o stâncă din peretele ăsta al defileului, să mă strivească, pentru că înţeleg că privirile erau mai mult de ironie, pentru că desigur se vorbea de pe atunci de amorul nevesti-mi, pentru că, radios şi înduioşat, jucam un rol nesfârşit ridicul. Va trebui să alerg în noapte până or plesni caii, dar să-i găsesc culcaţi, alături pe sofa şi să mă răfuiesc cu ei.

  Îmi amintesc şi de începutul toamnei, când era însărcinată şi nu voia să aibă copil, iar eu eram nebun de bucurie, îi sărutam, cu ochii în lacrimi, mâinile, o rugam să nu facă nelegiuirea de a înlătura, realizată, îmbrăţişarea noastră.

  Pe patul alb înflorit, al sanatoriului, unde o dusese voinţa ei îndârjită, sărutam pe umeri, pe braţele albe, pe sâni, trupul care avea să-mi dea un suflet din sufletul meu, smuls din femeia cea mai dragă. Ea nu vrea şi eu ţineam, făcând un exces de zel ridicul, să aibă un copil care probabil nu era al meu… Aş vrea să fiu biciuit până la sânge, să fiu călcat în picioare. Când ea vrea să mă cruţe… căci al lui era desigur copilul… (de ce nu l-a avut din primul an cu mine? pentru că o legătură cu un amant presupune imprudenţe, acum înţeleg). Probabil că au început de când s-au cunoscut. Cu strângeri de mână prelungite, cu pipăiri pe sub masă, cu potriviri de vizite la prieteni comuni…

  — Gheorghidiule, uite că am ajuns… Ştii ce zic eu? Caii sunt obosiţi rău, că au călcat azi peste şaizeci de kilometri, iar drumul în munte nu e lung, vreo cinci kilometri de la biserică, dar e greu, pieziş, şerpuieşte pe coastă numai. Rămâi până mâine la Dâmbovicioara. Găseşti un pat, fie la batalion, fie la aprovizionare. Vorbeşti cu ofiţerul de serviciu. Poate rămâi chiar la el. Ca să pleci singur în munte e pericol şi de dihănii.

  — Domnule colonel, v-aş ruga… aş vrea să fiu încă în noaptea asta…

  — Băiete, sunt prăpădiţi rău caii… Ce zici, Vasile?

  — Rău, domnule colonel… credeam că nu mai ajungem…

  Trăsura s-a oprit în faţa unei prăvălii şi coborâm amândoi.

  — Spune-i căpitanului Dimiu să fie cu băgare de seamă mâine, că-mi miroase a inspecţie… Nu ştiu ce vor cei de la corpul de armată. Dacă n-o fi nimic, poimâine să vii să-ţi dau o permisie de trei zile, ca să-ţi vezi nevasta la Câmpulung.

  Cum mă despart de colonel, alerg după Vasile, într-o curte, în care a intrat, uruind de pietre, trăsura.

  — Ascultă, Vasile, ai zece poli de la mine dacă te întorci acum cu trăsura la Câmpulung.

  — Domnule sublocotenent…

  — Până la Rucăr, Vasile.

  — Domnule sublocotenent, nu merg caii…

  — Schimbă-i… ia alţii…

  — Domnule sublocotenent, sunt caii regimentului… intru-n puşcărie…

  — Vasile, îţi dau douăzeci de napoleoni… Poţi cumpăra o pereche de cai de trăsură.

  — Domnule sublocotenent, asta e un fel de dezertare, mă nenorociţi. Nu se poate… Mai bine merg să vă duc la domnul ofiţer de serviciu.

  — Lasă-mă în pace.

  Sunt acum singur în mijlocul cătunului de munte. De jur împrejur, culmi cu creste de piatră, înălţate drept, încălecate, cât poţi întinde pe pământ gândul. Rupturi de stânci, şivoaie, păduri, prăpăstii, poteci întortocheate. Lumina de lună dă peste tot o impresie dură de veşnicie. Şi, la peste treizeci de kilometri, fără ca eu să pot ajunge acolo, pe un aşternut molatic de sofa, trupul nevesti-mi şi al amantului ei, încolăcite ca ale pisicilor dormind… Mai sunt două ore din noaptea asta, atât de eternă şi calmă în afară, şi cu atâtea viziuni de sânge şi întuneric în mine. M-am oprit să mă gândesc pe o bancă de mesteacăn, făcută de trupă ca să înfrumuseţeze cantonamentul. Înţeleg că nu voi mai putea fi la Câmpulung până în zori. Îmi spun că trebuie, acum, când ştiu totul, să am tăria să aleg alt prilej. Dar nici pe loc nu pot sta până la ziuă. Trebuie să mă mişc. E în mine o fierbere de şerpi înnebuniţi. Plec pe drumul din pădure spre cantonament. Ocolesc cimitirul cu mici cruci albe, neîngrădit parcă, aşa pe coastă, las bisericuţa cu turla galbenă sub lună (de unde atâţia morţi aci?) şi urc drumul lucrat de soldaţi, care se deosebeşte greu. De la o vreme merg prin pădure, fără să mai văd nimic, fără să ştiu dacă luna a apus sau dacă e împiedicată de copacii deşi să răzbată până la mine. Urc mereu, repede, gâfâind şi iar oprindu-mă. Când scap de întunericul pădurii, şi întunericul dinafară a devenit apos parcă… E mai şters, se pregătesc zorile. Căsuţa Ioanei, unde stau, e retrasă spre stânga, la vreo douăzeci de paşi de frontieră. Dealtfel nu sunt zece case, toate cu prispă, împrăştiate pe dâmburile acestea mici, acoperite cu păşune, şi sunt mai curând legate de casele de dincolo decât cu cele din ţara românească. Acum e în jurul meu o ceaţă viorie, aproape violetă, ca în cel mai modernist tablou. Pe urmă, în stânga, aproape de cătun, Piatra Craiului, care mi-a părut totdeauna – dominatoare cum e şi singură – o imensă catedrală de piatră violetă, începe să-şi lumineze cu aur creasta cu şapte turnuri în linie.

  Alergarea asta de cinci kilometri, în urcuş, m-a istovit şi mi-a făcut bine. Mă trântesc pe patul acoperit cu pături, îmbrăcat, cu faţa înfundată în pernă. Trupul, de la gât în jos, mi-e din pietroaie.

  A doua zi e numai soare alb şi verdeaţă vie pretutindeni. Ceasul cu brăţară, de campanie, îmi arăta 11 şi jumătate. Mi-e gura uscată, obrajii parcă scorojiţi, ochii bombaţi în pleoape. Ocolesc cu gândul ce a fost ieri, cum aş ocoli o locuinţă contaminată. Dumitru, lung şi zănatic lucrat, îmi toarnă cu căldarea apă rece de mă