răcoresc, gol până la brâu. Sunt un bolnav care a suferit tăieturi, injecţii, masaje; acum mă simt mai bine, dar cred că orice gândire precisă mi-ar face rău, ca unui trup bandajat o atingere sau o mişcare greşită. Trec peste comicăria de tranşee care îmi înconjoară casa ca o potcoavă şi cobor în vatra taberei, unde sunt bordeiele trupei.

  — Don sublocotenent…

  — Ce e, mă ţigane?

  — Don sublocotenent, trăi-v-ar Dumnezeu… faceţi ceva şi cu mine…

  — De… mă!

  — Daţi-mi drumul de aci…

  — De, mă Vărarule, ştiu eu? n-ai văzut ce a spus domnul căpitan? Să vedem ce mai zice şi azi.

  Văraru, ţigan ca de patruzeci de ani, pletos şi cu mustaţa ca vrabia, neagră, a fost încorporat, mi se pare, mai mult în glumă. L-o fi întâlnit vreun ofiţer, l-a întrebat dacă a făcut armata şi l-a adus la regiment. Nimeni nu prea ştie cum a ajuns la compania noastră.

  — Don sublocotenent, să trăiţi, am trei copilaşi, n-au ce să mănânce. Aşa sunt, şi arată cu palma de la pământ.

  — Să-mi spui când o fi domnul căpitan.

  Sublocotenenţii Haranoiu şi Mitică Rădulescu sunt miraţi când mă văd.

  — Dar era vorba să fii la Rucăr, dragă…?

  Le spun că m-a întors colonelul şi că se aşteaptă o inspecţie.

  Au amândoi „alpenstockuri” frumos lucrate de către ordonanţe şi acum sunt cam la plimbare în dimineaţa asta însorită. Plutonierul Neagu ne iese înainte şi ne invită pe toţi la singular:

  — Domnule sublocotenent, poftiţi şi dumneavoastră.

  — Unde, Neagule?

  — La compania a 12-a. Au prins soldaţii nişte iepuri azi-noapte şi am făcut şi noi o mică petrecere… Mâine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiţi să luaţi o gustare.

  Sub un umbrar de crăci şi frunze, e o adevărată cârciumă. Au un violonist şi un diblar, care cântă şi din gură. Mai întâlnim şi alţi ofiţeri, care gustă cu condescendenţă de pe farfurioarele cu friptură şi din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.

  — Domnule sublocotenent, ce ziceţi? când om pleca de aici?

  — De, mă Vasile, ştiu eu… Văd că nu e rău nici aici, şi arăt cu privirea cârciuma.

  — Domnule sublocotenent, avem şi noi neveste şi copii.

  O durere amorţită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii cântă mereu. Când, dau iar cu ochii de Văraru.

  — Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?… Îl mai ţinem?

  Văraru a priceput şi se apropie, spre bucuria ofiţerilor, pe care-i amuză nesfârşit cu răspunsurile lui nemilităreşti.

  — Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tânăr şi voinic eşti?

  — Nu sunt, domn căpitan, să trăiţi… Sunt bătut de Dumnezeu, şi e gata să ne arate o hernie, în hohotele de râs ale tuturor.

  — Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l parodieze… Când te-oi duce acasă, se sperie ţiganii tăi.

  — Mă faceţi… păcatele mele… că eu n-am făcut militărie… nu ştiu nimic.

  — Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?

  Văraru nu poate pronunţa niciodată „Ferdinand” şi acum refuză, izmenindu-se ca o fată:

  — Da lăsaţi-mă, dom locotenent… Că dacă nu-s militar…

  Ofiţerul se înfurie:

  — Ia ascultă, mă ţigane, ce? noi glumim aici?… ei, al dracului: „drepţi”!

  La strigătul crispat al ofiţerului, omul îngheaţă, luând o poziţie aproape soldăţească, pe urmă comanda tună: Culcat… drepţi, culcat… drepţi. Şi Văraru se trânteşte şi se ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască automată.

  — Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele?

  Prăpădit rău, răspunde din suflet şi fără să privească pe nimeni:

  — Să trăiţi, pe domnul… rege îl cheamă Lisandru.

  E un hohot general de râs. Cel mai frumos nume i se pare lui Văraru acesta de Lisandru şi-l dă bucuros regelui, când nu poate şti numele adevărat.

  — Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi de planton.

  — Îl cheamă pe regele… pe regele, îl cheamă „don colonel Lupaşcu…” strigă disperat Văraru de frica serviciului.

  E singurul nume oficial pe care l-a putut reţine şi-l dă în extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că ştie că nu e chiar al regelui.

  — Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el?

  — Eu ştiu? să-i dăm drumul… Dar n-are nici un fel de act… nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani…

  Îl ţinem să-l facem lăutar.

  Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surâzând:

  — Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani bătuţi. Şi nici nu ştie să cânte, că e lăieţ pădurar.

  Căpitanul ne asigură că mâine-poimâine îi dăm drumul.

  — Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toţi camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofiţerul ungur, care comandă compania de acoperire a vămii.

  Mă invită, ca de obicei duminica şi sărbătoarea, pentru după-masă, către ora patru, la o partidă de popice şi de halbe de bere, cu vameşul lor, cu vameşul nostru, cu poliţaiul de frontieră şi cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu râs mult, cu glume straşnice. Căpitanul mă sfătuieşte, cu o autoritate potolită, să renunţ azi la această petrecere. „Să treacă inspecţia asta.”

  Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniştit. Fraza „să treacă inspecţia asta” răsună iar cu ecouri, în golul gândurilor mele. Dacă „mâine” e trecut?… Simt un fel de creştere dureroasă în mine, de parcă m-aş ridica în vârful picioarelor.

  După masa de la popotă, pe potecă, peste tranşee, mă duc să mă culc acasă. Dar cum rămân singur între pereţi, se redeşteaptă în mine gândurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineaţa, nu voi mai putea avea niciodată acea certitudine, care singură ar pune