capăt – într-un fel sau altul – iadului sufletesc în care mă zbucium. Gândul plecării, cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un foc. Îngrozit, mă scol din pat şi hotărăsc să mă duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenţi, care locuiesc amândoi într-o odaie mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de vestoane, şi-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul şi jubilează zgomotos. Intru şi eu al treilea. Fac sforţări disperate să mă angrenez jocului şi dispoziţiei camarazilor mei. Haranoiu îşi aşează plăcile.

  — Să ştiţi că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Mi-aprobă colonelul mutarea de la a II-a… Scap de Corabu.

  Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figură de inchizitor tânăr, cu faţa osoasă, cu mustaţa tunsă scurt, neagră. Şi-a înnebunit oamenii şi ofiţerii cu severitatea lui, chiar comandantul „cel mare” al regimentului, speriat de atâta disciplină, a scris că socoate că primul glonţ al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade şi necăjiţi, cum ne erau toţi ofiţerii, de păreau mai curând nişte dascăli provinciali cu ticuri şi nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.

  — Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi câştiga, la sfârşitul lunii ne schimbă de pe frontieră… Mergem la R…, dansăm la iarnă şi ne revedem damele, fraţilor.

  Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicaţii în această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu, dacă voi termina cel dintâi plăcile albe, cu jumătăţi şi puncte negre?

  Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care luă speriat drepţi:

  — Trăiţi, domnule sublocotenent… Poftiţi jos în tabără.

  — Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?

  — Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii şi să ridicăm posturile de pe frontieră.

  Încremenim cu toţii.

  — Să ridicăm posturile, băiete?

  — Aşa e ordin… până într-un ceas să fim gata. Au şi început să se adune domnii ofiţeri jos.

  Săvulescu a început să chiuie… să facă tumbe în aşternutul patului:

  — La R…, fraţilor… ne revedem damele.

  Chiuie şi urlă, Haranoiu nu-şi găseşte, de zorit ce e, bocancii.

  — Mă băieţi, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor.

  — Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete… Mergem la R…

  Coborâm în vâlcea, peste garduri şi fâneţuri, ca nebunii. Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mişcare. Ofiţerii de la celelalte companii sunt nedumeriţi. Aflăm un lucru nou: e ordin să se împartă muniţia de război pe oameni.

  — Ce-are a face, explică unul. E mai uşor de transportat aşa, împărţită.

  E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare şi el mai curând la plimbare decât la lucru.

  Orişan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o faţă, cu litere negre enorme. E o ediţie specială: Mâine la ora cinci după-amiază e convocat un consiliu de coroană.

  Răsuflăm uşuraţi… vom pleca de aci.

  În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.

  — Să ştiţi că s-a hotărât neutralitatea definitivă… Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.

  Pe potecă, greoaie şi masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaş tihnit.

  — Hai să vedem ce e, că vine de la regiment.

  Şi-l întâmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un cioban pe coastă.

  Scoate chipiul, se şterge de năduşeală şi pe mustaţa plină, blondă, şi apoi, cu mai multă spaimă decât solemnitate:

  — Domnilor, e război… şi m-a făcut maior. Ne arată pe umeri galonul lat. Acum staţi jos, aici pe iarbă, să vă dictez ordinul de luptă, şi iar, mânios, către un soldat care ascultă încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici…

  Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am aşezat:

  — Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război… nu de manevre, ca altădată.

  Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet şi dictează:

  — La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără.

  La ora 51/2 se împart efectele de mobilizare.

  La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartuşe de război.

  La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marş cu direcţia satul Dâmbovicioara, spre regiment.

  XX se încolonează pe şoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare:

  Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12.

  Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8.

  Compania 9 constituie avangarda regimentului.

  Compania 11 la dispoziţia brigăzii.

  La ora 8 p.M. Regimentul se pune în mişcare cu direcţia Vama Giuvala.”

  Scriu, lungit în iarbă, acest întâi ordin de luptă al armatei române în războiul cel mare, pe o carte poştală, cu colţurile răsucite, luată cu cine ştie ce gând, singurul petic de hârtie pe care-l am. Mă gândesc cui să o trimit mai târziu şi mi se face în suflet un gol cât lumea, neaşteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare şi de soare viu.

  Maiorul face un efort de concentrare:

  — Cine comandă plotonul I de la a 9-a?

  Cineva dă numele meu şi mi se pare că nu mai e al meu.

  — Gheorghidiule, ai să fii diseară vârful avangardei; ştii să te desfăşori? Să-ţi alegi oameni zdraveni de patrulă. Domnilor, alegeţi din vreme patrulele de siguranţă pe flancuri. Şi acum, vă rog, treceţi la executare… Dumnezeu să ne ajute.

  Camil Petrescu.

  Cartea a doua.

  Întâia noapte de război.

  Timp de o oră e în tabără o învălmăşeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efectele