spuse, în timp ce se prefăcea că cercetează, Dar nu pot sta aşa, domnule doctor, sângele nu se opreşte, vă rog, ajutaţi-mă, şi ier-taţi-mă că am fost prost crescut cu dumneavoastră mai devreme, se vaită hoţul, încercăm să te ajutăm, asta facem, rosti medicul, iar apoi, Scoate-ţi maioul, n-avem altă soluţie. Rănitul bombăni că avea nevoie de el, dar îl scoase. Rapid, soţia medicului îl făcu sul, i-1 înfăşură în jurul coapsei, strânse cu putere şi reuşi, cu vârfurile formate din poale şi bretele, să lege un nod grosolan. Nu erau mişcări pe care un orb să le poată executa cu uşurinţă, dar ea nu vru să mai piardă timpul cu alte simulări, era de ajuns că se prefăcuse că se rătăciseră. Hoţului i se păru curios, după logică, medicul, chiar nefiind decât un oftalmolog, era cel care ar fi trebuit să pună bandajul, dar alinarea de a se simţi îngrijit se suprapuse bănuielilor, oricum vagi, care, pentru o clipă, îi atinseseră conştiinţa. Cu hoţul şchiopătând, se întoarseră unde erau ceilalţi, iar acolo soţia medicului văzu că băieţelul strabic nu se putuse ţine şi îşi udase pantalonii. Nici primul orb nici tânăra oarbă nu observaseră ce se întâmplase. La picioarele băiatului se lăţea o băltoacă de urină, cusăturile pantalonilor încă picurau. Dar, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, soţia medicului spuse, Să mergem să căutăm closetele. Orbii îşi întinseră braţele în faţă, căutându-se unii pe alţii, dar nu şi fata cu ochelari negri, care declară pe dată că nu voia să meargă în faţa neruşinatului care o pipăise, în sfârşit se reconstitui şirul, schimbându-şi locurile hoţul şi primul orb. cu medicul între ei. Hoţul şchiopăta şi mai mult, îşi târa piciorul. Nodul îl incomoda şi rana îi pulsa cu atâta forţă încât părea că inima îşi schimbase locul şi se găsea acum în fundul rănii. Tânăra cu ochelari negri îl ducea din nou pe băiat de mână, dar el se ţinea cât putea mai departe, de teamă să nu-i observe cineva neglijenţa, precum medicul care strâmbă din nas, Miroase a urină, iar soţia consideră că trebuie să-i confirme impresia, Da într-adevăr, e un miros, nu putea spune că venea de la closet pentru că era încă departe, şi, trebuinc să se poarte ca o oarbă, nu putea să-1 dea de gol pe băiat.

  Au căzut de acord, bărbaţii ca şi femeile când ajunseră la closete, că băieţelul trebuia să intre primul să se uşureze, dar bărbaţii sfârşiră intrând împreună, fără deosebire de urgenţă sau de vârstă, pisoarul era colectiv, într-un loc ca ăsta aşa trebuia să fie, scaunele la fel. Femeile rămaseră la uşă, se zice că ar răbda mai mult, dar totul are o limită, în curând soţia medicului sugeră, Poate mai sunt şi alte closete, dar fata cu ochelari negri spuse, Eu pot să aştept, Şi eu, spuse cealaltă, apoi se lăsă o tăcere, după care începură să vorbească, Cum ai orbit, Ca toată lumea, am încetat brusc să văd, Erai acasă, Nu, S-a întâmplat atunci când ai ieşit din cabinetul soţului meu, Mai mult sau mai puţin, Ce înseamnă mai mult sau mai puţin, Că nu s-a întâmplat imediat, Ai simţit vreo durere, Durere n-am simţit, când am deschis ochii eram oarbă, Eu, nu, Nu, ce, Nu aveam ochii închişi, am orbit în momentul când soţul meu s-a urcat în ambulanţă, Ce noroc, Al cui, Al soţului tău, aşa veţi putea fi împreună, în acest caz, şi eu am avut noroc, Aşa e, Eşti căsătorită, Nu, nu sunt, şi de acum înainte cred că nimeni nu se va mai căsători, Dar această orbire e atât de anormală, atât de neobişnuită faţă de ce cunoaşte ştiinţa, nu va putea să dureze veşnic, Dar dacă rămânem aşa pe tot restul vieţii, Noi, Toată lumea, Ar fi oribil, o lume întreagă de orbi, Nici nu vreau să-mi imaginez.

  Băieţelul strabic ieşi primul, nici n-ar fi avut nevoie să intre, îşi îndoise pantalonii până la jumătatea piciorului şi îşi scosese şosetele. Spuse, Sunt aici, mâna fetei cu ochelari negri se mişcă în direcţia glasului, nu nimeri din prima nici din a doua, la a treia încercare găsi mâna tremurătoare a copilului. In curând apăru medicul, imediat primul orb, unul întrebă, Unde sunteţi, soţia medicului prinsese deja braţul soţului, celălalt braţ a fost atins şi apucat de fata cu ochelari negri. Primul orb, timp de câteva secunde, nu avu de cine să se sprijine, apoi cineva îi puse mâna pe umăr, Suntem toţi, întrebă soţia medicului, Cel cu piciorul a rămas să-şi satisfacă altă nevoie, răspunse soţul. Atunci tânăra cu ochelari negri spuse, Poate mai sunt şi alte closete, încep să nu mai suport, mă scuzaţi, Să mergem să căutăm, spuse soţia medicului, şi se îndepărtară ţinându-se de mână. După vreo zece minute reveniră, găsiseră un cabinet de consultaţii care avea o anexă igienică. Hoţul ieşise din closet, se plângea de frig şi de dureri la picior. Refăcură şirul în aceeaşi ordine în care veniseră şi, cu mai puţin efort decât înainte şi fără nici un accident, se întoarseră în salon. Cu abilitate, fără s-o arate, soţia medicului îi ajută să-şi găsească patul, încă înainte să ajungă în salon, ca şi cum era vorba de un lucru evident pentru toţi, le aminti că modul cel mai simplu de a-şi găsi locul era să numere paturile începând de la intrare, Ale noastre, spuse, sunt ultimele de pe partea dreaptă, nouăsprezece şi douăzeci. Primul care înainta pe culoarul de la mijloc a fost hoţul. Era aproape gol, tremura, voia să-şi calmeze durerea de la piciorul rănit, suficiente motive ca să-i dea prioritate. Avansa din pat în pat, pipăind podeaua în căutarea valizei, şi, când o recunoscu, spuse cu o voce ascuţită, Am găsit-o, adăugind, Paisprezece, Pe ce parte, întrebă soţia medicului, Pe stânga, îi răspunse, din nou vag surprins, ca şi cum ea ar fi trebuit s-o ştie fără să fie nevoie să întrebe. Primul orb a fost următorul. Ştia că patul lui era al doilea după cel al hoţului,