pe aceeaşi parte. Acum nu se mai temea să doarmă lângă el, cu piciorul într-o stare aşa de mizerabilă, judecind după văicăreli şi gemete, celălalt de-abia se putea mişca. Când a ajuns spuse, Şaisprezece, pe stânga, şi se întinse în pat îmbrăcat. Atunci tânăra cu ochelari negri ceru cu voce joasă, Ajutaţi-ne să stăm aproape de voi, în faţă, pe partea cealaltă, vom fi bine. Cei patru avansară împreună şi rapid se instalară. După câteva minute, băieţelul strabic rosti, Mi-e foame, iar fata cu ochelari negri murmură, Mâine, mâine o să mâncăm, acum dormi. Apoi îşi deschise poşeta, căută flaconul pe care-1 cumpărase de la farmacie, îşi scoase ochelarii, îşi lăsă capul pe spate şi, cu ochii larg deschişi, conducându-şi o mână cu cealaltă, făcu să picure colinii. Nu toate picăturile îi căzură în ochi, dar conjunctivita, atât de bine tratată, se va vindeca repede.

  Trebuie să deschid ochii, se gândi soţia medicului. Printre pleoapele închise, trezindu-se de mai multe ori în timpul nopţii, zărise lumina stinsă a becurilor care de-abia luminau salonul, dar acum i se părea că observă o diferenţă, o altă prezenţă luminoasă, putea fi efectul primelor raze ale dimineţii, putea fi marea de lapte înecându-i ochii, îşi spuse că va număra până la zece şi că, la sfârşitul numărătorii, îşi va deschide ochii, de două ori şi-o spuse, de două ori numără, de două ori nu-i deschise. Auzea respiraţia profundă a soţului ei în patul de alături, sforăitul cuiva, Cum i-o merge rănitului, se întrebă, însă ştia că acum nu simţea o compasiune reală, voia numai să-şi inventeze altă preocupare, voia numai să nu fie nevoită să deschidă ochii. Se deschiseră în clipa următoare, de la sine, nu pentru că s-ar fi hotărât s-o facă. Prin ferestrele, decupate sus pe perete până la o palmă sub tavan, pătrundea lumina palidă şi albăstruie a zorilor. Nu sunt oarbă, şopti, si, alarmată, se ridică pe pat, ar fi putut s-o audă tânăra cu ochelarii negri care ocupa patul din faţă. Ea însă dormea. In patul de alături, la perete, băiatul dormea şi el, A făcut ca mine, îşi spuse soţia medicului, i-a dat locul cel mai protejat, fragile ziduri, o simplă piatră în drum, cu singura speranţă că duşmanul se va împiedica de ea, duşmanul, ce duşman, nimeni nu va veni să ne atace aici, afară am fi putut să jefuim şi să ucidem şi nu ne-ar fi arestat, hoţul maşinii n-a fost nici-când mai sigur de libertatea lui, suntem atât de departe de lume încât, în curând, nu vom mai şti cine suntem, nici nu ne-am gândit să spunem cum ne cheamă, la ce bun, la ce-ar folosi numele, un câine nu recunoaşte alt câine, sau nu i se înfăţişează, sub numele ce i-a fost pus, îl identifică mirosul şi-1 face cunoscut, noi suntem aici o altă rasă de câini, ne recunoaştem după lătrat, după vorbă, restul, trăsăturile, culoarea ochilor, a pielii, a părului, nu contează, de parcă nici n-ar exista, eu mai văd încă, dar până când. Lumina se modifică uşor, nu putea fi noaptea revenind, era cerul acoperindu-se de nori, făcând să întârzie dimineaţa. Dintr-un pat apropiat se auzi un geamăt, Dacă rana s-a infectat, îşi spuse soţia medicului, n-avem nimic ca s-o tratăm, nici o soluţie, cel mai mic accident, în condiţiile astea, poate provoca o tragedie, probabil că asta aşteaptă, să pierim aici unul câte unul, murind bolnavii, moare boala. Soţia medicului se dădu jos din pat, se aplecă deasupra soţului, se gândi să-1 trezească, dar nu se îndură să-1 smulgă din somn să afle că e tot orb. Desculţă, pe vârfurile picioarelor, se duse la patul hoţului. Avea ochii deschişi, ficşi. Cum te simţi, şopti soţia medicului. Hoţul îşi întoarse capul în direcţia de unde venea vocea şi spuse, Rău, mă doare rău piciorul, ea era cât pe-aci să spună, Lasă-mă să mă uit, dar tăcu la timp, ce imprudenţă, el însă nu-şi aminti că, în jur, nu erau decât orbi, se mişcă fără să se gândească, aşa cum ar fi făcut acum câteva ore, afară, dacă un medic i-ar fi spus Arată-mi asta, şi ridică pătura. Chiar în penumbra aceea, cine s-ar fi putut cât de cât sluji de ochi ar fi văzut salteaua îmbibată de sânge, gaura neagră a rănii cu buzele umflate. Bandajul se desfăcuse. Soţia medicului întinse cu grijă pătura, apoi, cu un gest uşor şi rapid, îşi trecu mâna peste fruntea omului. Pielea, uscată, ardea. Lumina fluctua din nou, erau norii care se îndepărtau. Soţia medicului se întoarse în pat, dar nu se mai culcă, îşi privea soţul care murmura în vis, chipurile celorlalţi sub cuverturile cenuşii, pereţii murdari, paturile goale în aşteptare, şi, cu seninătate, îşi dori să fie şi ea oarbă, să traverseze pielea vizibilă a lucrurilor şi să pătrundă înăuntrul lor, spre fulguranta şi iremediabila ei orbire.

  Deodată, venind din afara salonului, probabil din holul care separa cele două aripi frontale ale clădirii, se auzi un zgomot de glasuri violente, Afară, afară, Ieşiţi, Căraţi-vă, Aici nu mai puteţi sta, Trebuie să respectaţi ordinele. Gălăgia crescu, se domoli, o uşă se trânti cu zgomot, acum nu se mai auzea decât un geamăt de durere, zgomotul inconfundabil al cuiva care tocmai s-a împiedicat, în salon se treziseră cu toţii, îşi întindeau capul spre intrare, n-aveau nevoie să vadă ca să ştie că cei care intrau erau orbi. Soţia medicului se ridică, şi-ar fi dorit să-i ajute pe cei nou-veniţi, să le spună o vorbă amabilă, să-i conducă până la paturi, să-i informeze, Luaţi aminte, patul acesta este al şaptelea de pe partea stingă, acesta este al patrulea de pe partea dreaptă, să nu greşiţi, da, noi suntem şase, am venit ieri, da, am fost primii, numele, ce contează numele, unul, cred c-a furat, altul, a fost furat, mai este şi o fată misterioasă cu ochelari negri, care-şi pune colir în ochi ca să-şi trateze conjunctivita, cum de ştiu eu, oarbă fiind, că ochelarii sunt negri, păi, soţul meu e oftalmolog iar ea s-a dus