la cabinetul lui, da, e şi el aici, n-a cruţat pe nimeni, ah, e adevărat, mai e şi băieţelul strabic. Nu s-a mişcat, s-a mulţumit să-i spună soţului ei, Au început să sosească. Medicul cobori din pat, femeia îl ajută să-şi tragă pantalonii n-avea importanţă, nimeni nu putea vedea, îi această clipă orbii îşi făcură apariţia, erau cinci, trei bărbaţi şi două femei. Medicul spuse, ridicând glasul, Păstraţi-vă calmul, nu vă precipitaţi, aici suntem şase persoane, voi câţi sunteţi, e loc pentru toată lumea. Ei nu ştiau câţi sunt, bineînţeles se atinseseră unii pe alţii, uneori se ciocniseră, în timp ce erau împinşi încoace din aripa stingă, dar nu ştiau câţi sunt. Şi n-aveau bagaje. Când, în salonul de dincolo, se treziseră orbi, şi începuseră să se lamenteze, ceilalţi îi dăduseră afară imediat, fără menajamente, fără să le dea cel puţin timpul să-şi ia rămas-bun de la prietenul sau ruda care-i însoţise. Soţia medicului vorbi, Cel mai bine ar fi să vă număraţi spunând fiecare cine este. Oprin-du-se pe loc, orbii ezitară, dar cineva trebuia să înceapă, doi bărbaţi vorbiră simultan, mereu se întâmplă, apoi tăcură, al treilea începu, Unu, făcu o pauză, părea că-şi va spune numele, dar ce-a spus a fost, Sunt poliţist, şi soţia medicului se gândi, N-a spus cum îl cheamă, şi el va fi ştiind că aici nu are importanţă. Acum se prezenta alt bărbat, Doi, şi urmă exemplul primului, Sunt şofer de taxi. Al treilea spuse, Trei, sunt asistent farmacist. Urmă o femeie, Patru, sunt cameristă de hotel, şi ultima, Cinci, sunt funcţionară. E soţia mea, soţia mea, strigă primul orb, unde eşti, spu-ne-mi unde eşti, Aici, sunt aici, spunea ea, plângând şi înaintând şovăielnic pe intervalul dintre paturi, cu ochii măriţi, cu mâinile luptând împotriva unei mări de lapte care îi inunda. Mai sigur pe el, bărbatul se apropia, Unde eşti, unde eşti, acum murmura ca într-o rugăciune. O mână întâlni altă mână, în clipa următoare se îmbrăţişau, erau un singur trup, sărutările căutau sărutări, se pierdeau uneori în aer pentru că nu găseau obrajii, ochii, gura. Soţia medicului se agăţă de bărbatul ei, suspinând, de parcă 1-ar fi regăsit şi ea, dar ce spunea era, Ce nenorocire pe noi, ce grozăvie. Atunci se auzi glasul băieţelului strabic, Şi mama mea e aici. Aşezată pe patul lui, fata cu ochelari negri şopti, Va veni, nu te îngrijora, va veni.

  Aici, adevărata casă a fiecăruia e locul unde doarme, de aceea nu e de mirare că prima grijă a celor nou-sosiţi a fost să-şi aleagă patul, aşa cum făcuseră în celălalt salon, când mai aveau încă ochi de văzut, în cazul soţiei primului orb nu încăpea nici o îndoială, locul ei propriu şi firesc era lângă bărbatul ei, în patul cu numărul şaptesprezece, lăsându-1 gol pe al optsprezecelea, ca un spaţiu care îi separa de fata cu ochelari negri. De asemenea, nu e surprinzător că toţi încearcă să stea cât mai aproape unii de alţii, aici sunt multe afinităţi, unele deja cunoscute, altele care acum se vor dezvălui, de exemplu, asistentul farmacist e cel care i-a vândut colirul fetei cu ochelari negri, în taxiul şoferului a mers primul orb la medic, cel care spune că e poliţist 1-a găsit pe hoţul orb plângând ca un copil pierdut, iar în ce-o priveşte pe camerista de hotel, ea a fost prima persoană care a intrat în cameră când fata cu ochelari negri a început să ţipe. Este totuşi evident că nu toate aceste afinităţi vor deveni explicite şi cunoscute, fie din lipsa ocaziei, fie pentru că nu şi-au imaginat că ele ar putea exista, fie din sensibilitate şi tact. Cameristei nu-i va trece prin minte că este aici femeia pe care a văzut-o goală, despre asistentul farmacist se ştie c-a servit şi alţi clienţi cu ochelari negri care au cumpărat colir, poliţistului nimeni nu va comite imprudenţa să-i denunţe prezenţa unui ins care a furat un automobil, şoferul se va jura că, în ultimele zile, n-a dus nici un orb în taxi. Fireşte, primul orb i-a spus nevestei, cu voce şoptită, că unul dintre cei internaţi este nemernicul care le-a furat maşina, Ca să vezi ce coincidenţă, însă, cum între timp aflase că nenorocitul suferea din pricina rănii de la picior, avu generozitatea să adauge, îi ajunge ca pedeapsă. Iar ea, din pricina adâncii tristeţi de a fi oarbă şi a marii bucurii de a-şi fi regăsit soţul, bucuria şi tristeţea pot merge împreună, nu sunt ca apa şi uleiul, nici măcar nu-şi aduse aminte vorbele spuse cu două zile înainte, că şi-ar fi dat un an din viaţă pentru ca javra, cuvântul îi aparţinea, să orbească. Şi dacă vreo ultimă umbră de ranchiună îi mai tulbura încă spiritul, se risipi cu siguranţă când rănitul gemu jalnic, Domnule doctor, vă rog, ajutaţi-mă. Lăsându-se îndrumat de soţie, medicul îi atinse delicat buzele rănii, nu se mai putea face nimic, nici măcar nu mai avea rost s-o spele, infecţia putea fi pricinuită în aceeaşi măsură de împunsătura adâncă a unui toc de pantof care fusese în contact cu praful străzilor de afară şi a podelelor de aici, înăuntru, ca şi de agenţii patogeni foarte probabil existenţi în apa clocită, aproape moartă, ieşită din canalizări antice şi degradate. Fata cu ochelari, care se ridicase auzind geamătul, se apropie încet, numărând paturile. Se aplecă înainte, întinse o mână, care atinse uşor faţa soţiei medicului, iar apoi, prinzând, nu se ştie cum, mâna rănitului, care ardea, îi spuse plină de remuşcări, îţi cer iertare, a fost vina mea, nu trebuia să fac ce-am făcut, Lasă, îi răspunse bărbatul, sunt lucruri care se întâmplă în viaţă, şi eu am făcut ce nu trebuia să fac.

  Aproape acoperind ultimele cuvinte, se auzi vocea aspră a megafonului, Atenţiune, atenţiune, anunţăm că mâncarea a fost depusă la intrare, ca şi produsele de igienă şi curăţenie, mai întâi să iasă orbii să le ia, aripa contaminaţilor va fi informată când le vine rândul, atenţiune, atenţiune, mâncarea a fost depusă la intrare, mai întâi să