iasă orbii, orbii mai întâi. Ameţit de febră, rănitul nu pricepu toate cuvintele, îşi închipui că li se ordona să plece, că recluziunea luase sfârşit, şi încercă să se ridice, dar soţia medicului îl reţinu, Unde vrei să mergi, N-aţi auzit, întrebă el, au zis să iasă orbii, Da, dar numai ca să luăm mâncarea. Rănitul făcu, Ah, descurajat, şi simţi din nou durerea răscolindu-i carnea. Medicul spuse, Staţi aici, merg eu, Vin şi eu, spuse soţia lui. Când ieşeau din salon, unul dintre cei care veniseră din cealaltă aripă întrebă, Cine e, răspunsul veni de la primul orb, E medic, un medic de ochi, Ăsta e unul dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit în viaţa mea, spuse şoferul, ne-a căzut în cărţi singurul medic care nu foloseşte la nimic, Ne-a căzut în cărţi şi un şofer care nu ne duce nicăieri, ripostă sarcastic tânăra cu ochelari negri.

  Cutia cu mâncare era în hol. Medicul îi ceru soţiei, Condu-mă până la intrare, De ce, O să le spun că avem pe cineva cu o infecţie gravă şi că n-avem medicamente, Aminteşte-ţi de ameninţare, Da, dar poate că faţă de un caz concret, Mă îndoiesc, Şi eu, dar avem obligaţia să încercăm. Pe treptele exterioare lumina zilei o buimăci pe femeie, dar nu pentru c-ar fi fost prea intensă, pe cer pluteau nori negri, poate vine ploaia, Atât de repede m-am dezobişnuit de lumină, gândi. în acelaşi moment un soldat ţipa la ei din poartă, Stop, întoarceţi-vă imediat, am ordin să trag, şi, pe dată, cu acelaşi ton, aţintindu-şi arma, Domnule sergent, sunt aici nişte indivizi care vor să iasă, Nu vrem să ieşim, negă medicul, Vă sfătuiesc ca, într-adevăr, să nu vreţi, rosti sergentul apropiindu-se, şi, arătându-se în dosul grilajului, întrebă, Ce se întâmplă, Cineva s-a rănit la un picior şi are infecţie, avem nevoie imediat de antibiotice şi de alte medicamente, Ordinele pe care le-am primit sunt foarte clare, de ieşit nu iese nimeni, de intrat numai mâncarea, Dacă infecţia se agravează, lucru sigur, cazul poate fi fatal, Nu e treaba mea, Atunci, comunicaţi-le superiorilor dumneavoastră, Bă, orbule, cine o să-ţi comunice ceva sunt eu, ori tu şi femeia aia vă întoarceţi în secunda asta de unde aţi venit, ori primiţi câte un glonţ, Să mergem, spuse femeia, nu e nimic de făcut, nu e vina lor, sunt speriaţi şi se supun ordinelor, Nu vreau să cred că se întâmplă aşa ceva, e împotriva oricărei reguli a umanităţii, Să faci bine şi să crezi, pentru că n-ai avut niciodată în faţa ochilor un adevăr atât de evident, Mai sunteţi încă aici, zbieră sergentul, număr până la trei, dacă la trei n-aţi dispărut din faţa ochilor mei fiţi siguri că n-o să mai intraţi, uuunu, dooooi, treeei, acum, au fost cuvinte binecuvântate, şi spre soldaţi, Şi dacă era frate-meu, nu explică la cine se referea, la omul care venise să ceară medicamentele sau la cel cu piciorul infectat, înăuntru, rănitul vru să ştie dacă vor trimite medicamente, De unde ştii c-am fost să cer medicamente, întrebă medicul, Mi-am imaginat, sunteţi medic, îmi pare foarte rău, Asta înseamnă că medicamentele nu vin, Da, Ah, bine.

  Mâncarea fusese calculată exact pentru cinci persoane. Erau sticle cu lapte şi biscuiţi, totuşi cine calculase raţiile uitase paharele, nu erau nici farfurii, nici tacâmuri, vor veni probabil la masa de prânz. Soţia medicului îi dădu să bea rănitului, dar el vomită. Şoferul crâcni că nu-i plăcea laptele, întrebă dacă aveau cafea. Unii, după ce-au mâncat, s-au culcat la loc, primul orb şi-a dus soţia să cunoască locurile, au fost singurii care au ieşit din salon. Asistentul farmacist ceru voie să vorbească cu domnul doctor, ar vrea să-i spună dacă îşi făcuse o opinie clară despre boală, Nu cred că se poate numi boală, în sens propriu, începu prin a preciza medicul, iar apoi, simplificând mult, rezumă ceea ce găsise în cărţi înainte să orbească. Câteva paturi mai încolo, şoferul îl asculta cu atenţie, si, când medicul îşi termină expunerea, spuse, Pun rămăşag că, de fapt, s-au astupat canalele care duc de la ochi la creier, Mare tâmpit, bombăni indignat asistentul farmacist, Mai ştii, medicul zâmbi fără să vrea, în realitate ochii nu sunt decât nişte lentile, nişte obiective, creierul e cel care vede, aşa cum apare imaginea pe peliculă, şi, dacă s-au astupat canalele, cum a spus domnul de colo, E la fel ca un carburator, dacă benzina nu reuşeşte să ajungă la el, motorul nu lucrează şi maşina nu merge, Nimic mai simplu, cum vezi, îi spuse medicul asistentului. Şi cât credeţi că vom sta aici, domnule doctor, întrebă camerista, Cel puţin cât timp nu vedem, Şi asta cât va dura, Sincer, nu cred că o ştie cineva, Dar e ceva trecător sau va fi pentru totdeauna, Ce n-aş da să ştiu. Camerista oftă şi spuse după câteva clipe, Tare-aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat cu fata aia, Ce fată, întrebă asistentul de farmacie, Fata de la hotel, tare m-a impresionat, acolo, în mijlocul camerei, goală cum a venit pe lume, n-avea decât nişte ochelari negri pe nas, şi ţipa că e oarbă, precis ea mi-a dat orbirea. Soţia medicului se uită, o văzu pe tânără scoţându-şi încet ochelarii, disimulân-du-şi gestul, băgându-i apoi sub pernă, în timp ce-1 întreba pe băieţelul strabic, Mai vrei un biscuit. Pentru prima dată de când ajunsese aici, soţia medicului se simţi de parcă ar fi stat în spatele unui microscop, pândind comportamentul unor fiinţe care nici măcar nu-i puteau bănui prezenţa, şi asta i se păru deodată nedemn, obscen, Nu am dreptul să privesc dacă ceilalţi nu mă pot privi pe mine, îşi spuse. Cu o mână tremurătoare, fata îşi punea colir. Aşa ar putea spune că nu sunt lacrimi picăturile care-i curgeau din ochi.

  Când, după câteva ore, megafonul anunţă că puteau merge să ridice mâncarea de prânz, primul orb şi şoferul s-au oferit voluntari pentru o misiune care n-avea absolută nevoie de ochi, era de ajuns pipăitul. Cutiile fuseseră