lăsate departe de uşa dintre hol şi coridor, ca să le găsească au fost nevoiţi să umble în patru labe, măturând podeaua în calea lor cu un braţ întins, în timp ce braţul celălalt era a treia labă, şi nu le-a fost greu să se întoarcă în primul salon numai pentru că soţia medicului avusese ideea, pe care, precaută, o justificase invocându-şi propria experienţă, de a rupe în fâşii o pătură, înnodându-le într-un soi de frânghie, un capăt va fi prins permanent de clanţa din afară a uşii salonului, în timp ce capătul celălalt va fi legat pe rând de glezna celui care va ieşi să aducă mâncarea. S-au dus cei doi bărbaţi, au venit farfuriile şi tacâmurile, dar alimentele erau tot pentru cinci persoane, probabil că sergentul care comanda pichetul de gardă nu ştia că sunt şase orbi în plus, de vreme ce de dincolo de poartă, chiar urmărind cu atenţie ce se întâmpla în spatele uşii principale, doar din întâmplare, în umbra holului, se putea zări vreun om trecând dintr-o aripă în cealaltă. Şoferul se oferi să se ducă să ceară mâncarea lipsă, a mers singur, n-a vrut companie, Nu suntem cinci, suntem unsprezece, le strigă soldaţilor şi acelaşi sergent îi răspunse, Lasă, c-o să fiţi şi mai mulţi, a spus-o pe un ton care trebuie să-i fi părut batjocoritor şoferului, dacă ţinem cont de cuvintele pe care le-a spus întorcându-se în salon, Parcă îşi bătea joc de mine. Au distribuit mâncarea, cinci porţii împărţite la zece, rănitul refuza în continuare să mănânce, cerea numai apă, să-i umezească gura, vă rog. Pielea lui frigea. Nemaiputând să suporte atingerea şi greutatea păturii pe rană, îşi dezvelea din când în când piciorul, însă frigul din încăpere îl forţa curând să se acopere iar, şi aşa se scurgeau orele. Gemea la intervale regulate, cu un soi de icnet sufocat, de parcă durerea, constantă, statornică, ar fi crescut fulgerător înainte s-o poată opri şi păstra în limitele suportabilului.

  La jumătatea după-amiezei au intrat alţi trei orbi, expulzaţi din cealaltă aripă. Era, mai întâi, recepţionera doctorului, pe care soţia medicului o recunoscu imediat, iar ceilalţi, aşa a vrut soarta, erau bărbatul care fusese la hotel cu fata cu ochelari negri şi poliţistul bădăran care o dusese acasă. N-au avut timp decât să-şi găsească paturi şi să se aşeze pe ele, la întâmplare, recepţionera plângea cu disperare, bărbaţii tăceau, parcă nu reuşeau să înţeleagă ce li se întâmplă. Pe neaşteptate, de pe stradă se auzi o larmă confuză, ţipete, ordine răcnite, un vuiet ameninţător. Toţi orbii din încăpere îşi întoarseră feţele spre uşă, aşteptând. Nu puteau să vadă, însă ştiau ce avea să se întâmple în minutele următoare. Soţia medicului, aşezată pe pat, lângă soţul ei, îi spuse în şoaptă, Nu se putea altfel, infernul făgăduit începe. El îi strânse mâna, murmură, Nu te îndepărta, de acum înainte nu mai poţi face nimic. Ţipetele se domoliseră, acum se auzeau zgomote confuze pe hol, erau orbii, aduşi ca turma, care se izbeau unii de alţii, se înghesuiau în golul uşilor, câţiva şi-au pierdut simţul orientării şi au ajuns în alte saloane, însă majoritatea, îmbrâncindu-se, îngrămădiţi în ciorchine ori proiectaţi înăuntru unul câte unul, agitându-şi îngroziţi mhnile ca şi cum se înecau, au intrat în salon ca o trombă, măturaţi parcă de un buldozer. Câţiva au căzut pe podea şi au fost călcaţi în picioare, înghesuiţi în spaţiul strimt de la mijloc, orbii se revărsau treptat printre paturi, iar acolo, ca bărcile care, în plină furtună, au reuşit în fine să intre în port, îşi luau în stăpânire ancorajul personal, patul, protestând că nu mai încape nimeni, întârziaţii să-şi caute alt loc. Din fundul salonului, medicul strigă că mai erau saloane, însă puţinii rămaşi fără pat se temeau să nu se piardă în labirintul pe care şi-1 imaginau, săli, coridoare, uşi închise, scări care se arată în ultima clipă. Până la urmă, au înţeles că nu puteau rămâne aici si, căutând cu greutate uşa pe unde intraseră, s-au aventurat în necunoscut. Căutând parcă un ultim refugiu, încă sigur, orbii din cel de-al doilea grup, de cinci persoane, reuşiseră să ocupe paturile rămase goale între ei şi primul grup. Numai rănitul a rămas izolat, fără protecţie, în patul cu numărul paisprezece, pe partea stângă. După un sfert de oră, cu excepţia câtorva plân-sete, câtorva zvonuri discrete de rânduială, calmul, nu pacea, se întoarse în încăpere. Toate paturile erau acum ocupate. Noaptea se lăsa, becurile palide păreau să capete forţă. Atunci se auzi vocea seacă a megafonului. Aşa cum se anunţase în prima zi, se repetau instrucţiunile privind funcţionarea saloanelor şi regulile de care internaţii trebuiau să asculte, Guvernul regretă că a fost silit să exercite cu energie ceea ce consideră a fi dreptul şi datoria sa de a proteja populaţia prin toate mijloacele în criza pe care o traversăm etc., etc. Când vocea tăcu, se înălţă un cor indignat de proteste, Suntem închişi, O să murim cu toţii aici, N-au dreptul, Unde sunt medicii pe care ni i-au promis, iată o noutate, autorităţile au promis medici, asistenţă, poate chiar vindecarea completă. Medicul nu spuse că, dacă le trebuia medic, îl aveau pe el. N-o s-o mai spună niciodată. Unui doctor nu-i sunt de ajuns mâinile, doctorul cu doctorii vindecă, cu medicamente, cu compuşi chimici, cu combinaţii de una şi de alta, iar aici nu există de nici unele. N-avea nici măcar ochi ca să bage de seamă o paloare, roşeaţa circulaţiei periferice, de câte ori, fără să fie nevoie de examene mai minuţioase, semnele exterioare echivalează cu o istorie clinică completă, ori coloraţia mucoasei şi a pig-menţilor, cu mare probabilitate de a da diagnosticul precis, Din asta nu scapi. Paturile din apropiere fiind toate ocupate, soţia nu-i mai putea povesti ce se întâmplă, însă el simţea atmosfera grea, tensionată, evocând asprimea unui conflict, care se crease de la sosirea ultimilor orbi. Până şi aerul din încăpere părea că devenise mai dens, rostogolind mirosuri grele şi lente, cu bruşte rafale puturoase, Cum o să fie aici peste