o săptămână, se întrebă, şi se temu să-şi imagineze că, peste o săptămână, vor mai fi încă prizonierii acestui loc, Presupunând că nu vor apărea dificultăţi în aprovizionarea cu mâncare, şi nu e sigur că n-or să apară, mă îndoiesc, de exemplu, că cei de afară ştiu, în fiecare moment, câţi suntem aici, problema e cum se vor rezolva chestiunile de igienă, nici nu mai vorbesc de cum ne vom spăla, orbi de numai câteva zile şi fără ajutorul nimănui, dacă duşurile vor funcţiona şi câtă vreme, vorbesc de rest, de resturi, un singur closet astupat, doar unul şi totul se transformă într-o cloacă, îşi frecă faţa cu mâinile, simţi asprimea bărbii de trei zile, E mai bine aşa, sper să n-aibă proasta idee să ne trimită lame sau foarfece. Avea în valiză tot ce-i trebuia pentru bărbierit, însă era conştient că ar fi fost o greşeală, Şi unde, unde, nu aici, în salon, în mijlocul tuturor celorlalţi, sigur că ea m-ar putea bărbieri, dar ceilalţi şi-ar da seama repede şi s-ar întreba cum de e cineva capabil să dea astfel de îngrijiri, iar dincolo, în învălmăşeala aia, oh, Doamne, cât de mult ne lipsesc ochii, să văd, să văd, barem nişte umbre palide, să stau în faţa unei oglinzi, să privesc o pată întunecată, difuză, şi să pot spune, Iată, e chipul meu, ce-i luminos nu-mi aparţine.

  Protestele se stinseră încetul cu încetul, cineva din alt salon se înfăţişă întrebând dacă mai era vreun rest de mâncare, îi răspunse taximetristul, Nici o firimitură, iar asistentul farmacist, ca să arate bunăvoinţă, îndulci refuzul peremptoriu, Poate mai aduc. Nu vor mai aduce. Era noaptea târziu. De afară, nici mâncare, nici cuvinte. Se auziră strigăte în salonul de alături, dacă plângea cineva, suspina încet, plânsetele nu traversau pereţii. Soţia medicului se duse să vadă cum se simţea bolnavul, Eu sunt, îi spuse, şi ridică, grijulie, pătura. Piciorul avea un aspect înspăimântător, se umflase de la şold pe toată lungimea, iar rana, un cerc negru cu nuanţe roşietice, sângerii, se căscase enorm, ca şi cum carnea ar fi fost trasă înăuntru. Răspândea un miros în acelaşi timp fetid şi dulceag. Cum te simţi, întrebă soţia medicului, Mulţumesc că aţi venit, Spune-mi cum te simţi, Rău, Ai dureri, Da şi nu, Cum adică, Mă doare, dar piciorul parcă nu-i al meu, e separat de trup, nu ştiu să explic, e o impresie ciudată, ca şi cum aş sta aici întins privindu-mi piciorul care mă doare, Asta e de la febră, Probabil, Acum încearcă să dormi. Soţia medicului îi puse mâna pe frunte, apoi făcu o mişcare de retragere, dar nu apucă nici să-i spună noapte bună, bolnavul o prinse de un braţ şi o trase spre sine, obligând-o să-şi apropie obrazul de al lui, Ştiu că vedeţi, spuse foarte încet. Soţia medicului tresări surprinsă şi murmură, Te înşeli, de unde ţi-a venit ideea asta, văd atât cât vede oricine de aici, Nu încercaţi să mă minţiţi, ştiu bine că vedeţi, dar nu vă temeţi, nu spun nimănui, Dormi, dormi, N-aveţi încredere în mine, Ba da, Nu vă încredeţi în cuvântul unui hoţ, Am zis că am încredere, Atunci de ce nu-mi spuneţi adevărul, Vorbim mâine, acum dormi, Bine, mâine, dacă mai apuc, Nu trebuie să ne gândim la ce e mai rău, Eu mă gândesc, ori poate gândeşte febra în locul meu. Soţia medicului se întoarse lângă soţul ei şi îi susură la ureche, Rana arată oribil, să fie cangrenă, Aşa de repede, nu mi se pare probabil, Oricum, e foarte rău, Vai nouă, spuse medicul cu o voce dinadins audibilă, nu ne ajunge că suntem orbi, suntem legaţi de mâini şi de picioare. Din patul cu numărul paisprezece, de pe partea stângă, bolnavul răspunse, Pe mine nu mă leagă nimeni, domnule doctor.

  Orele au trecut, unul după altul orbii au adormit. Unii şi-au acoperit capul cu pătura, de parcă îşi doreau ca întunericul, unul autentic, o beznă neagră, să stingă definitiv sorii fără strălucire în care li se transformaseră ochii. Cele trei becuri, suspendate de tavanul înalt, departe de orice atingere, împrăştiau peste culcuşuri o lumină murdară, galbenă, care nici umbră nu era în stare să facă. Patruzeci de oameni dormeau sau încercau cu disperare să doarmă, unii suspinau şi mormăiau în somn, poate vedeau în vis lucrurile pe care le visau, poate spuneau, Dacă e vis, nu vreau să mă trezesc. Ceasurile tuturor se opriseră, au uitat să le întoarcă ori s-au gândit că n-avea rost, doar cel al soţiei medicului continua să funcţioneze. Trecuse de ora trei. în faţă, foarte încet, sprijinindu-se în coate, hoţul de maşini îşi ridică trunchiul. Nu-şi simţea piciorul, nu mai era decât durerea, restul nu-i mai aparţinea. Articulaţia genunchiului era rigidă, îşi lăsă trupul pe piciorul sănătos, pe care îl lăsă să atârne afară din pat, apoi, cu mâinile împreunate sub coapse, încercă să-şi mişte în aceeaşi direcţie piciorul rănit. Ca o haită de lupi treziţi pe neaşteptate, durerile fulgerară în toate direcţiile pentru a se întoarce imediat în craterul sumbru din care se hrăneau. Sprijinindu-se în mâini, îşi târî trupul încetul cu încetul pe saltea, înspre culoarul dintre paturi. Când ajunse la speteaza patului, trebui să se odihnească. Respira cu greutate, ca un suferind de astmă, capul i se bălăbănea pe umeri, de-abia reuşea să-1 susţină. După câteva minute, respiraţia deveni mai regulată, şi el începu să se ridice anevoie, rezemându-se pe piciorul sănătos. Ştia că celălalt nu-i va fi de nici un folos, va trebui să-1 tragă după el oriunde se va duce. Simţea un val de ameţeală, un tremur de nestăpânit îi înfiora trupul, frigul şi febra îl făceau să clănţăne din dinţi. Sprijinindu-se de spetezele paturilor, trecând de la unul la altul ca o suveică, înainta neîntrerupt printre cei adormiţi, îşi trăgea după el, ca pe un sac, piciorul rănit. Nimeni nu-1 băgă în seamă, nimeni nu-1 întrebă, Unde te duci la ora asta, dacă 1-ar fi întrebat cineva ştia cum trebuia să răspundă, Mă duc să urinez, va spune,