mai ales nu voia să-1 cheme soţia medicului, pe ea n-ar putea s-o înşele, s-o mintă, ar trebui să-i spună ce-avea în minte, Nu mai pot sta aici să putrezesc, recunosc că soţul dumneavoastră a făcut tot ce i-a stat în putinţă, dar când trebuia să fur o maşină nu mă rugam de altcineva s-o fure în locul meu, acum e la fel, eu însumi trebuie să mă duc, când mă vor vedea în starea asta vor pricepe imediat cât de rău mă simt, mă vor urca într-o ambulanţă şi mă vor duce la spital, cu siguranţă sunt spitale doar pentru orbi, unul în plus nu se observă, după aceea o să-mi trateze piciorul, o să mă vindece, am auzit că aşa se face cu condamnaţii la moarte, dacă au o apendicită, îi operează şi doar apoi îi omoară, ca să moară sănătoşi, din punctul meu de vedere, pot să mă aducă înapoi, nu-mi pasă. înainta mai mult, strângând din dinţi ca să nu geamă, dar nu-şi putu stăpâni un icnet de durere când, ajuns la capătul rândului, se dezechilibra. Greşise numărătoarea paturilor, se aşteptase la încă unul, dar urmase golul. Prăbuşit pe podea, nu se mişcă până nu se convinse că zgomotul nu trezise pe nimeni. Apoi îşi dădu seama că poziţia convenea de minune unui orb, dacă va avansa în patru labe îşi va putea găsi drumul mai uşor. Se târî astfel până ajunse în hol, acolo se opri gândindu-se la procedeul pe care va trebui să-1 adopte, dacă e mai bine să strige din uşă, sau să se apropie de grilaj, să folosească funia de care se ţinuseră ca să ajungă înăuntru şi care, cu siguranţă, trebuia să fie tot acolo. Ştia prea bine că, dacă ar striga de aici după ajutor, 1-ar trimite pe dată înapoi, însă alternativa de a avea ca singur ajutor, după câte păţise, în ciuda sprijinului solid al paturilor, numai o funie slobodă, oscilantă, îl făcu să şovăie. După câteva minute crezu că a găsit soluţia, Merg de-a buşilea, îşi zise, mă târăsc pe sub frânghie, din când în când ridic mâna să văd dacă sunt pe drumul cel bun, e ca atunci când furi o maşină, întotdeauna se găseşte o metodă. Deodată, fără s-o fi vrut, conştiinţa lui se trezi şi îl dojeni cu asprime pentru că furase maşina unui biet orb, Dacă sunt acum în situaţia asta, argumentă el, nu este pentru că i-am furat maşina, ci pentru că 1-am însoţit acasă, asta a fost marea mea greşeală. Conştiinţa n-avea chef de dezbateri cazuistice, argumentele ei erau simple şi clare, Un orb e sacru, de la un orb nu furi, Tehnic vorbind, nu 1-am furat, nici el nu-şi ţinea maşina în buzunar, nici eu nu i-am băgat pistolul sub nas, se apără acuzatul, Lasă-te de sofisme, bombăni conştiinţa, şi du-te unde trebuie să mergi.

  Aerul rece al dimineţii îi răcori faţa. Ce bine se respiră afară, gândi. I se păru că piciorul îl durea mult mai puţin, dar asta nu-1 surprinse, şi înainte se întâmplase de câteva ori. Era pe palierul scării exterioare, curând va ajunge pe trepte, Va fi lucrul cel mai complicat, îşi spuse, trebuie să cobor cu capul înainte, îşi ridică un braţ să se convingă că funia era acolo, şi porni. Aşa cum prevăzuse, nu era uşor să coboare de pe o treaptă pe alta, mai ales din cauza piciorului care nu-1 ajuta, şi dovada o avu imediat, când, la jumătatea scării, o mână alunecându-i pe o treaptă, trupul îi căzu pe o parte, târât de greutatea blestematului de picior. Durerile reveniră instantaneu, cu ferăstraiele, cu burghiele, cu ciocanele lor, nici el nu ştia cum de a reuşit să nu ţipe. Timp de multe minute rămase întins pe burtă, cu faţa lipită de pământ. Un vânt rapid, târâtor, îl făcu să dârdâie. N-avea pe el decât cămaşa şi chiloţii. Rana era în contact cu pământul, şi el se gândi, N-are decât să se infecteze, era un gând stupid, nu-şi dădu seama că se târâse aşa din salon până aici, Bine, n-are importanţă, mă vor trata înainte să se infecteze, îşi zise, încercând să se liniştească, şi se răsuci pe o parte ca să apuce mai uşor funia. N-o găsi imediat. Uitase că trupul lui făcea unghi drept cu funia când se rostogolise pe scară, dar instinctul îl ţinu pe loc. Apoi mintea îl învăţă să se ridice în fund şi să se mişte încet până când şoldurile atinseră prima treaptă, şi simţi asprimea funiei în mâna ridicată cu un sentiment exultant de victorie. Probabil acelaşi sentiment îl făcu să descopere, imediat, modul de a se deplasa fără ca rana să atingă pământul, se aşeză cu spatele spre poartă şi, folosindu-şi braţele ca pe nişte cârje, cum făceau pe vremuri schilozii, îşi deplasă trupul, cu mişcări scurte, îndărăt, da, pentru că, în acest caz ca şi în altele, trasul era mult mai uşor decât împinsul. Piciorul, aşa, nu mai suferea atât de mult, iar panta lină a terenului, coborând treptat spre ieşire, îi era de ajutor. Cât priveşte funia, nu era nici un pericol s-o piardă, aproape o atingea cu capul. Se întrebă dacă mai avea mult până la poartă, una e să mergi pe propriile picioare şi alta să înaintezi de-a-ndăratelea, pe distanţe de jumătate de palmă sau mai puţin. Uitând o clipă că e orb, îşi întoarse capul să măsoare cât drum mai era de străbătut şi găsi înainte acelaşi alb fără fund. O fi noapte, o fi zi, se întrebă, bun, dacă ar fi zi, m-ar fi văzut de acum, în plus n-a fost decât un mic dejun, cu multe ore în urmă. II uimea spiritul logic pe care şi-1 descoperise, rapiditatea şi siguranţa raţionamentelor, se vedea pe sine însuşi altfel, un om diferit, şi, dacă n-ar fi avut ghinionul cu piciorul, ar fi fost dispus să jure că niciodată în viaţa lui nu se simţise atât de bine. Se lovi cu spatele de partea inferioară, metalică, a porţii. Ajunsese. Adăpostit în gheretă