ca să se apere de frig, soldatului de santinelă i se păruse că aude nişte zgomote uşoare pe care nu reuşise să le identifice, oricum nu se gândise că ar fi putut veni dinăuntru, o fi fost freamătul arborilor, o ramură pe care vântul o făcuse să atingă uşor grilajul. Alt zgomot îi ajunse deodată la urechi, dar acesta a fost diferit, o lovitură, un soc, pentru a fi mai precişi, nu putea fi vântul. Nervos, soldatul ieşi din gheretă, cu degetul pe trăgaciul puştii automate şi privi spre poartă. Nu văzu nimic. Zgomotul, însă, revenise, mai puternic, acum semăna cu zgâriatul unor unghii pe o suprafaţă zgrunţuroasă. Tabla de pe poartă, gândi. Făcu un pas spre cortul de campanie unde dormea sergentul, dar îl reţinu gândul că, dacă dă o falsă alarmă va fi muştruluit, sergenţilor nu le place să fie treziţi, chiar cu temei. Se uită din nou spre poartă şi aşteptă, încordat. Foarte încet, în spaţiul dintre două bare verticale, ca o fantomă, începu să apară un chip alb. Chipul unui orb. Spaima îi îngheţă sângele în vine soldatului şi teama îl făcu să ridice arma şi să tragă o rafală de foarte aproape.

  Bubuitul sacadat al detunăturilor îi făcu să ţâşnească aproape imediat din corturi, pe jumătate dezbrăcaţi, pe soldaţii care formau pichetul însărcinat cu paza spitalului de nebuni şi a celor închişi înăuntru. Sergentul era deja la comandă, Ce dracu a fost asta, Un orb, un orb, bâigui soldatul, Unde, Acolo, şi arătă poarta cu ţeava armei, Nu văd nimic, Era acolo, 1-am văzut. Soldaţii se echipaseră şi aşteptau aliniaţi, cu puştile în mână. Aprindeţi proiectorul, ordonă sergentul. Unul dintre soldaţi se urcă pe platforma vehiculului, după câteva secunde o lumină orbitoare dezveli poarta şi faţada clădirii. Nu e nimeni, tâmpitule, spuse sergentul, şi voia să mai emită câteva politeţuri militare în acelaşi stil când văzu că, pe sub poartă, se întindea, sub lumina violentă, o baltă neagră. I-ai făcut de petrecanie, spuse. Apoi, amintindu-şi de ordinele riguroase pe care le primise, zbieră, Daţi-vă înapoi, se ia. Soldaţii bătură în retragere, înfricoşaţi, dar se uitară în continuare la balta de sânge care se împrăştia printre pietrele mărunte ale pavajului. Crezi că tipul e mort, întrebă sergentul, Trebuie să fie, i-am descărcat încărcătorul drept în faţă, răspunse soldatul, mulţumit acum că demonstrase ce bun ţintaş era. în acest moment, un alt soldat strigă nervos, Domnule sergent, domnule sergent, uitaţi-vă acolo, în capul scării, în picioare, scăldaţi în lumina proiectorului, se vedeau câţiva orbi, peste zece. Nu avansaţi, zbieră sergentul, dacă faceţi un pas înainte, vă fac praf pe toţi. La ferestrele clădirilor din faţă, câţiva oameni treziţi de împuşcături se uitau îngroziţi pe ferestre. Atunci sergentul strigă, Patru bărbaţi să vină să ia trupul. Pentru că nu se puteau vedea, nici număra, şase orbi se puseră în mişcare, Am spus patru, zbieră sergentul isteric. Orbii se atinseră o dată, de două ori, rămaseră în urmă doi dintre ei. Ceilalţi începură se se mişte de-a lungul funiei.

  Trebuie să vedem dacă există pe aici vreo sapă sau vreo lopată, orice ar putea folosi la săpat, spuse medicul. Era dimineaţă, aduseseră cu mare efort cadavrul în curtea interioară, îl întinseseră pe jos, între gunoaie şi frunzele moarte ale copacilor. Acum trebuia îngropat. Doar soţia medicului ştia în ce stare era mortul, cu chipul şi craniul spintecate de împuşcături, trei găuri de gloanţe în gât şi în zona sternului. Ştia şi că în toată clădirea nu exista nimic cu care s-ar fi putut săpa o groapă. Parcursese întreaga suprafaţă ce le fusese destinată şi nu găsise decât o bară de fier. Va fi de folos, dar nu era de ajuns. Şi văzuse, în dosul ferestrelor închise ale coridorului care mărginea aripa rezervată suspecţilor de contagiere, mai joase spre curte, multe feţe înspăimântate, ale unor oameni ce-şi aşteptau ceasul, inevitabila clipă când vor trebui să spună Am orbit, sau când, dacă vor încerca să ascundă, îi va denunţa un gest greşit, o mişcare a capului în căutarea unei umbre, poticneala nejustificată la cine are ochi. Toate astea le ştia şi medicul, fraza pe care o rostise făcea parte din jocul stabilit de amândoi, acum femeia va putea să spună, Ce-ar fi să le cerem soldaţilor să ne arunce o lopată, E o idee bună, să încercăm, au fost cu toţii de acord, da, era o idee bună, doar tânăra cu ochelari negri nu rosti nici o vorbă despre sapă sau lopată, nu se putea opri din plâns, A fost vina mea, suspina ea, ce-i drept e drept, nu se putea nega, dar e la fel de adevărat, în caz c-ar fi o mângâiere, că, dacă înainte de fiecare gest, am încerca să-i prevedem toate consecinţele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele imediate, apoi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuşi să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim. Rezultatele bune şi rele ale vorbelor şi faptelor noastre se distribuie, în mod destul de uniform şi de echilibrat, se presupune, în toate zilele viitorului, inclusiv în acelea, fără sfârşit, când nu vom mai fi aici să le vedem, să ne felicităm pentru ele sau să cerem iertare, de altfel, unii spun că asta e nemurirea de care se tot vorbeşte, Aşa o fi, dar omul ăsta e mort şi trebuie îngropat. Merseră va să zică medicul şi soţia lui să parlamenteze, tânăra cu ochelari negri, inconsolabilă, spuse că vine şi ea. O durea sufletul. Nici n-apucară să se înfăţişeze, la vedere, în faţa uşii, că un soldat le şi strigă, Staţi, şi parcă temându-se că ordinul verbal, deşi energic, nu va fi respectat, trase un foc în aer. îngroziţi, bătură în retragere în umbra ocrotitoare a holului, în spatele masivei uşi deschise. După aceea soţia medicului înainta singură, putea vedea mişcările soldatului, ferindu-se la timp, dacă ar fi fost nevoie, Nu avem cu ce îngropa mortul, spuse, ne trebuie o sapă. La poartă, dar în locul opus celui unde