se prăbuşise orbul, se ivi alt militar. Era un sergent, dar nu cel dinainte, Ce vreţi, strigă, Avem nevoie de o lopată, sau de o sapă, N-avem aşa ceva, căraţi-vă, Trebuie să îngropăm cadavrul, Nu-1 îngropaţi, lăsaţi-1 acolo să putrezească, Dacă-1 lăsăm, contaminează, atmosfera, N-are decât s-o contamineze şi să vă fie de bine, Atmosfera nu stă pe loc, e ba aici, ba dincolo. Pertinenţa argumentului îl obligă pe militar să reflecteze, îl înlocuise pe celălalt sergent, care orbise şi fusese dus imediat în locul unde erau concentraţi bolnavii aparţinând forţelor armate terestre. E inutil să spunem că aviaţia şi marina dispuneau de asemenea, fiecare, de propriile lor instalaţii, dar de mai mici dimensiuni şi importanţă, având aceste arme efective mai reduse. Femeia are dreptate, reconsideră sergentul, într-un caz ca ăsta trebuie fără îndoială să fim cu mare grijă. Ca precauţie, doi soldaţi, înarmaţi cu măşti antigaz, vărsaseră peste sânge două damigene pline de amoniac, ai cărui ultimi vapori încă făceau să lăcrimeze personalul, pişcându-le mucoasele gâtului şi nasului. Sergentul declară, în sfârşit, O să văd ce se poate aranja, Dar mâncarea, profită de ocazie soţia medicului, Mâncarea încă h-a sosit, Numai la noi sunt peste cincizeci de persoane, ne e foame, ce ne trimiteţi nu ajunge, Mâncarea nu e treaba armatei, Cineva trebuie să rezolve situaţia, guvernul s-a angajat să ne hrănească, Intoar-ceţi-vă înăuntru, nu vreau să mai văd pe nimeni la uşa asta, Sapa, mai strigă soţia medicului, dar sergentul plecase. Dimineaţa trecuse pe jumătate când se auzi vocea megafonului în salon, Atenţiune, atenţiune, internaţii se bucurară, îşi închipuiră că era anunţată mâncarea, dar nu, era vorba de sapă, Să vină cineva s-o ia, dar să nu văd grupuri, iese doar o persoană, Merg eu, am mai vorbit cu ei, spuse soţia medicului. De îndată ce ieşi pe palierul exterior văzu sapa. După poziţia şi distanţa la care se afla, mai aproape de poartă decât de scară, fusese probabil aruncată de afară, Nu pot uita că sunt oarbă, îşi spuse soţia medicului, Unde e, întrebă, Coboară scara, o să te conduc, răspunse sergentul, foarte bine, acum mergi în aceeaşi direcţie, aşa, aşa, stai, întoarce-te puţin la dreapta, nu, la stânga, mai puţin, mai puţin, acum înainte, dacă nu te abaţi din drum o să dai cu nasul de ea, cald, fierbinte, rahat, am spus să nu te abaţi din drum, rece, rece, se încălzeşte din nou, cald, din ce în ce mai cald, gata, acum întoarce-te, te voi conduce din nou, nu vreau să stai acolo ca o tâmpită, dând roate, şi să ajungi la poartă, Nu fi aşa de îngrijorat, gândi ea, o să merg de aici la uşă în linie dreaptă, la urma urmei tot aia, chiar dacă ai ajunge să bănuieşti că nu sunt oarbă, ce-mi pasă mie, n-o să vii înăuntru să mă cauţi, îşi puse sapa pe umăr, ca un muncitor care mergea la treabă şi se îndreptă spre uşă fără să se abată un pas, Domnule sergent, aţi văzut, exclamă unul dintre soldaţi, mai să crezi că are ochi, Orbii învaţă repede să se orienteze, explică, plin de sine, sergentul.

  A fost anevoios să sape groapa. Pământul era tare, călcat în picioare, erau rădăcini la o palmă de suprafaţă. Săpară pe rând şoferul, cei doi poliţişti şi primul orb. în faţa morţii, ce aştepţi de la natură este să-şi piardă ranchiuna, forţa şi veninul, e drept că se spune că ura veche n-are pace, şi în acest sens nu lipsesc dovezile în literatură şi în viaţă, dar aici, în fond, nu era vorba de ură, nici veche nu era, căci ce înseamnă furtul unui automobil în faţa mortului care îl furase, şi cu atât mai puţin în starea mizerabilă în care ajunsese, nu e nevoie de ochi pentru a şti că acest chip n-are nas, nici gură. N-au putut săpa decât până la trei palme adâncime. Dacă mortul ar fi fost gras, i-ar fi rămas burta afară, dar hoţul era slab, o sperietoare, mai slab după postul din ultimele zile, groapa ajunge pentru doi ca el. Nu s-au ţinut rugăciuni. Am fi putut pune o cruce, aminti fata cu ochelari negri, remuşcarea o făcuse să vorbească, dar nimeni n-avea habar dacă răposatul se gândise în timpul vieţii la Dumnezeu şi la religie, era preferabilă tăcerea, dacă altceva are vreo îndreptăţire înaintea morţii, în plus, să ne gândim că a face o cruce e mult mai puţin uşor decât pare, fără a mai vorbi de timpul cât va rezista în picioare, cu toţi orbii ăştia care nu văd pe unde calcă. Se întoarseră în salon, în locurile mai frecventate, dacă nu sunt în câmp deschis, precum curtea, nu te mai pierzi, cu un braţ întins în faţă şi câteva degete mişcându-se ca antenele de insectă ajungi oriunde, e foarte probabil că orbii cei mai înzestraţi îşi vor dezvolta în curând ceea ce se numeşte vedere frontală. Soţia medicului, de exemplu, e extraordinar cum reuşeşte să se mişte şi să se orienteze prin acest adevărat labirint de săli, intrânduri şi coridoare, cum ştie să dea colţul în punctul exact, cum se opreşte în faţa unei uşi şi o deschide fără ezitare, cum n-are nevoie să numere paturile până ajunge la al ei. Acum e aşezată pe patul soţului, stă de vorbă cu el, în şoaptă ca de obicei, se vede că sunt oameni cu educaţie, şi întotdeauna au ceva să-şi spună, nu ca perechea cealaltă, primul orb şi nevasta lui, după mişcătoarele efuziuni ale regăsirii aproape nu şi-au mai vorbit, în ei a lucrat mai mult tristeţea de acum decât dragostea dinainte, cu vremea se vor obişnui. Cine nu oboseşte să repete că vrea de mâncare este băiatul strabic, deşi tânăra cu ochelari negri şi-a luat practic mâncarea de la gură ca să i-o dea lui. De multe ore copilul nu mai cere la mama, dar desigur îi va simţi din nou lipsa după ce va mânca, atunci când trupul va fi eliberat de egoismul care rezultă din simpla, totuşi imperioasa, necesitate de