a se hrăni. Fie din cauza întâmplării de dimineaţă, fie din motive străine de voinţa noastră, adevărul e că nu fuseseră încă aduse cutiile cu masa de dimineaţă. Acum se apropie ora prânzului, arată aproape unu ceasul pe care soţia medicului 1-a consultat pe furiş, nu va trebui deci să ne mirăm că nerăbdarea sucurilor gastrice i-a făcut pe câţiva orbi, atât din aripa aceasta cât şi din cealaltă, să iasă să aştepte în hol venirea mâncării, şi asta din două excelente motive, cel public, al unora, pentru că astfel s-ar câştiga timp, cel ascuns, al altora, pentru că se ştie că cine ajunge primul mănâncă mai mult. în total, nu vor fi mai puţin de zece orbi atenţi la zgomotul pe care poarta exterioară îl face când se deschide, la paşii soldaţilor care le vor aduce binecuvântatele cutii. La rândul lor, temându-se de o subită orbire care ar putea rezulta din vecinătatea imediată a orbilor aşteptând în hol, contagiaţii din aripa stingă n-au îndrăznit să iasă, dar câţiva dintre ei pândesc prin uşa întredeschisă, nerăbdători să le vină rândul. Timpul trece. Obosiţi de aşteptare, câţiva orbi s-au aşezat pe jos, mai târziu doi sau trei s-au întors în saloane. Peste puţin se auzi scârţâitul inconfundabil al porţii. Aţâţaţi, orbii, înghesuindu-se unul într-altul, au început să se mişte în direcţia unde, judecind după sunetele de afară, îşi închipuiau că era uşa, dar, deodată, cuprinşi de o vagă nelinişte pe care nu vor avea timpul s-o definească şi s-o explice, s-au oprit şi pe dată au dat înapoi, în timp ce începeau să se audă distinct paşii soldaţilor care aduceau mâncarea şi a escortei înarmate care îi însoţea.

  Încă sub impresia produsă de tragicul eveniment al morţii, soldaţii care transportau cutiile stabiliseră că nu le vor lăsa lângă uşile care dădeau spre cele două aripi, aşa cum, de bine, de rău, făcuseră înainte, le vor lăsa în hol, şi la revedere, să vă fie de bine, Să se descurce, au spus. Lumina intensă de afară şi trecerea bruscă în penumbra holului i-au împiedicat, în primul moment, să vadă grupul de orbi. I-au văzut imediat după aceea. Cu urlete de spaimă, aruncară cutiile pe podea şi ieşiră afară alergând ca nebunii. Cei doi soldaţi ai escortei, care aşteptau pe palier, reacţionară în mod exemplar în faţa pericolului. Stăpânindu-şi, numai Dumnezeu ştie cum şi de ce, o legitimă spaimă, au înaintat până pe pragul uşii şi şi-au descărcat încărcătoarele. Orbii au început să cadă unii peste alţii, prăbuşindu-se, primeau în trup gloanţe care erau deja o irosire a muniţiei, totul a fost atât de incredibil de lent, un trup, alt trup, părea că niciodată nu vor mai termina să cadă, aşa cum uneori vedem în filme şi la televizor. Dacă mai sunt încă vremurile când soldatul trebuie să dea socoteală de gloanţele trase, cei de aici vor putea să jure pe steag că au acţionat în legitimă apărare, şi, în plus, ca să-şi apere camarazii dezarmaţi, trimişi în misiune umanitară, care s-au văzut pe neaşteptate ameninţaţi de un grup de orbi numeric superiori. Se retraseră alergând ca nebunii la poartă, apăraţi de puştile pe care ceilalţi soldaţi ai pichetului le băgau tremurând printre gratii, ca şi cum orbii în viaţă, care rămăseseră, ar fi fost gata să lanseze un atac vindicativ. Livid de spaimă, unul dintre cei care trăseseră spunea, Eu înăuntru nu mă mai întorc nici să mă omorâţi, şi într-adevăr nu s-a întors. Într-o clipă, în aceeaşi zi, spre sfârşitul după-amiezei, la ora schimbului, deveni încă un orb printre orbi, norocul lui că era din trupă, în caz contrar, ar fi rămas aici, să le ţină companie orbilor civili, tovarăşii celor pe care îi făcuse bucăţi, şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi făcut. Sergentul spuse, Mai bine îi lăsau să moară de foame, murind lighioana se termină veninul. Cum ştim, sunt mulţi cei care au spus-o şi au gândit-o de multe ori, din fericire un rest preţios al simţului omeniei îl făcu să adauge, De acum înainte lăsăm cutiile la mijlocul drumului, să vină ei să le ia, dar stăm cu ochii pe ei şi la cea mai mică mişcare suspectă, foc. Se întoarse la postul de comandă, deschise microfonul şi, legând cuvintele cum ştia mai bine, apelând la amintirea altor cuvinte asemănătoare, ascultate în ocazii mai mult sau mai puţin similare, rosti, Armata regretă că a fost nevoită să reprime cu armele o mişcare de răzvrătire responsabilă de crearea unei situaţii de risc iminent, de care nu se face vinovată nici direct nici indirect, şi anunţă că, începând de astăzi, internaţii îşi vor lua mâncarea afară din clădire, aţi fost preveniţi că veţi suferi consecinţele în caz că se manifestă orice tentativă de dezordine, aşa cum s-a întâmplat acum şi noaptea trecută. Făcu o pauză, fără să ştie prea bine cum s-ar cuveni să termine, uitase cuvintele potrivite, sigur că existau, n-a reuşit însă decât să repete, Nu suntem vinovaţi, nu suntem vinovaţi.

  În interiorul clădirii, zgomotul focului, repercutat în spaţiul limitat al holului, a provocat panică, în primele momente, au crezut că soldaţii vor da năvală în saloane, măturând tot ce vor găsi în cale, guvernul s-a răzgândit, a ales eliminarea fizică în masă, unii s-au băgat sub pat, alţii, terorizaţi, nu s-au mişcat, poate câţiva s-au gândit că aşa era mai bine, decât sănătate puţină, mai bine deloc, dacă e să se termine, să fie repede. Primii care au reacţionat au fost contagiaţii. O luaseră la fugă când începuseră să zboare gloanţele, dar apoi tăcerea îi încuraja să revină, şi din nou s-au apropiat de uşa care dădea în hol. Văzură trupurile îngrămădite, sângele sinuos întinzându-se lent pe lespezi, parcă era viu, şi cutiile de mâncare. Foamea îi împinse afară, acolo era mult dorita hrană, era destinată orbilor desigur, a lor va veni după aceea, cum spunea regulamentul, dar la naiba cu regulamentul, nu ne vede nimeni, candela care merge înainte dă mai multă lumină, au spus-o străbunii din toate timpurile şi locurile, şi străbunii se