pricepeau la asta. Totuşi, foamea reuşi să-i împingă numai trei paşi, raţiunea se interpuse şi îi preveni că primejdia era acolo, aşteptându-i pe imprudenţi, în trupurile acelea fără viaţă, mai ales în sânge, cine putea şti ce vapori, ce emanaţii, ce miasme otrăvitoare se vor fi desprinzând din carnea sfârtecată a orbilor. Sunt morţi, nu pot să facă nimic, spuse cineva, voia să se liniştească pe sine şi pe ceilalţi, dar a fost mai rău c-a spus-o, era adevărat că orbii erau morţi, nu se puteau mişca, observaţi, nu se mişcă şi nu respiră, dar cine ne spune că această orbire albă nu e o boală a spiritului, şi, dacă este, să continuăm ipoteza, niciodată spiritele acestor orbi n-au fost mai libere ca acum, afară din trup, şi libere aşadar să facă ce doresc, mai ales răul, care, cum ştie toată lumea, mereu a fost cel mai uşor de făcut, însă cutiile cu mâncare, expuse acolo, atrăgeau irezistibil ochii, astea sunt raţiunile stomacului, nu le pasă de nimic, nici când e spre propriul lui bine. Dintr-o cutie se scurgea un lichid alb, care încet se apropia de balta de sânge, după toate aparenţele era lapte, e o culoare care nu înşală. Mai curajoşi, sau mai fatalişti, deosebirea nu e mereu uşoară, doi dintre contaminaţi au înaintat, şi aproape că au atins cu mâinile lacome prima cutie când, în golul uşii, care dădea spre cealaltă aripă, se iviră câţiva orbi. Atâta poate imaginaţia, şi, în împrejurări sinistre ca aceasta, pare că poate totul, încât pentru cei doi care plecaseră în expediţie, a fost ca şi cum morţii, deodată, s-ar fi ridicat de la pământ, la fel de orbi ca înainte, desigur, dar mult mai primejdioşi, pentru că, fără îndoială, îi însufleţea dorinţa răzbunării. Prudenţi, se retraseră în tăcere spre uşa de la aripa lor, poate că orbii se vor ocupa mai întâi de morţi, aşa cerea caritatea şi respectul, ori, în caz contrar, vor lăsa, nevăzând-o, o cutie, oricât de mică, contagiaţii nu erau mulţi, era cea mai bună 1 soluţie, să-i roage, Vă rugăm, fie-vă milă, lăsaţi barem o cutie pentru noi, s-ar putea să nu ne mai aducă azi altă mâncare, după ce s-a întâmplat. Orbii se mişcau ca nişte orbi ce erau, bâjbâind, împiedi-cându-se, târşâindu-şi picioarele, cu toate astea, de parcă ar fi fost organizaţi, s-au priceput să-şi împartă eficient sarcinile, unii, patinând în sângele lipicios şi în lapte, s-au apucat imediat să retragă şi să transporte cadavrele în curte, alţii s-au ocupat de cutii, una câte una, le-au luat pe toate cele opt lăsate de soldaţi. Printre orbi era o femeie care dădea impresia că e în acelaşi timp în toate părţile, ajutând la cărat, părând că-i ghidează pe bărbaţi, lucru evident imposibil pentru o oarbă, şi, fie din întâmplare, fie dinadins, de mai multe ori şi-a întors faţa spre aripa contagiaţilor, de parcă îi putea vedea sau le percepea prezenţa. Curând, holul rămase gol, fără alte semne decât o pată mare de sânge, şi alta mai mică atingând-o, albă, de lapte, laptele vărsat, în rest, doar urme încrucişate de tălpi, pete roşii sau numai umede. Contagiaţii au închis resemnaţi uşa şi au pornit în căutarea firimiturilor, aşa de mare le era descurajarea încât unul ajunse să spună, şi asta arată cât erau de disperaţi, Dacă tot trebuie să orbim, dacă ăsta ne e destinul, mai bine am merge imediat acolo, cel puţin am avea de mâncare, Poate că soldaţii ne vor aduce totuşi partea noastră, rosti cineva, Ai fost în armată, întrebă altul, Nu, Aşa credeam şi eu.

  Având în vedere că morţii le aparţineau în egală măsură, s-au întâlnit ocupanţii primului salon şi celui de-al doilea, cu scopul de a decide dacă mai întâi mâncau şi apoi înmormântau cadavrele, sau invers. Nimeni nu părea interesat să afle cine a murit. Cinci orbi se instalaseră în al doilea salon, nu se ştie dacă se cunoşteau dinainte ori, în caz contrar, dacă avuseseră timp şi dispoziţie să facă prezentări şi confidenţe. Soţia medicului nu-şi amintea să-i fi văzut la sosire. Pe ceilalţi patru, da, pe ei îi cunoştea, dormiseră cu ea, ca să spunem aşa, sub acelaşi acoperiş, deşi despre ei nu ştia decât asta, şi cum ar fi putut şti, bărbatul care se respectă nu se apucă să vorbească de subiecte intime cu prima persoană care i se iveşte în cale, precum faptul că făcuse amor într-o cameră de hotel cu tânăra cu ochelari negri, care, la rândul ei, dacă de bărbatul ăsta e vorba, habar n-are c-a fost şi încă este atât de aproape de cel care a făcut-o să vadă totul în alb. Şoferul de taxi şi cei doi poliţişti erau ceilalţi morţi, trei bărbaţi robuşti, capabili să-şi poarte de grijă, ale căror profesiuni constau, deşi în mod diferit, în grija purtată celorlalţi, şi iată-i aici, seceraţi cu cruzime în floarea vieţii, aşteptând să li se dea un rost. Va trebui să-i aştepte pe cei rămaşi să termine de mâncat, nu din pricina obişnuitului egoism al celor vii, ci pentru că cineva remarcase cu bun-simţ că înmormântarea a nouă trupuri în pământul tare, neavând decât o singură sapă, era o treabă care va dura cel puţin până la ora cinei. Şi cum ar fi inadmisibil să lucreze voluntarii plini de bune sentimente, în timp ce restul îşi umpleau stomacul, au hotărât să lase morţii pe mai târziu. Mâncarea venea în porţii individuale, uşor de distribuit, ia tu una, ia tu alta, până când s-ar termina. Dar neliniştea câtorva orbi mai puţin luminaţi complică o distribuţie care, în circumstanţe normale, ar fi fost comodă, deşi o minte senină şi imparţială ne recomandă să admitem că excesele petrecute au fost întemeiate, va ajunge să amintim, de exemplu, că nu se putea şti de la început dacă mâncarea ajunge pentru toţi. în realitate, oricine înţelege că nu e simplu să numeri nişte orbi, nici să împărţi porţii fără ochi de văzut. In plus, câţiva ocupanţi ai salonului următor, cu o incorectitudine mai mult decât blamabilă, au