vrut să-i facă să creadă că erau mai mulţi decât în realitate. Ca de obicei, noroc că era aici soţia medicului. Câteva cuvinte spuse la momentul potrivit au fost întotdeauna în stare să rezolve dificultăţi, pe care un discurs abundent n-ar face decât să le agraveze. Rău intenţionaţi şi fără caracter s-au arătat a fî şi cei care nu doar că au încercat, dar au şi reuşit, să primească mâncare de două ori. Soţia medicului a văzut actul condamnabil, însă i s-a părut prudent să nu denunţe abuzul. Nu voia nici să se gândească la consecinţele revelaţiei că nu e oarbă, cel mai neînsemnat lucru care i se putea întâmpla era să se vadă transformată în servitoarea tuturor, cel mai grav poate ar fi fost să devină sclava câtorva. Ideea, de care am vorbit la început, de a desemna un responsabil pentru fiecare salon, ar putea, mai ştii, să ajute la rezolvarea acestor complicaţii şi a altora poate mai rele, cu condiţia, totuşi, ca autoritatea responsabilului, cu siguranţă fragilă, evident precară, bineînţeles sfidată în fiecare moment, să fie clar exercitată spre binele tuturor si, ca atare, recunoscută de majoritate. Dacă nu vom reuşi, îşi zise, vom ajunge să ne omorâm unii pe alţii, îşi promise că va vorbi despre aceste delicate subiecte cu soţul ei şi continuă să împartă raţiile.

  Unii din indolenţă, alţii pentru că aveau stomacul delicat, n-au mai avut chef, după masă, să facă oficiul de gropari. Când medicul, considerându-se, prin profesiune, mai responsabil decât ceilalţi, a spus fără tragere de inimă, Haideţi să ne ducem să-i îngropăm, nu se oferi nici un voluntar, întinşi pe paturi, orbii nu-şi doreau decât să fie lăsaţi în pace să-şi ducă la bun sfârşit scurta digestie, unii au adormit imediat, şi nu era de mirare, după spaimele şi emoţiile prin care au trecut, trupul, deşi hrănit cu atâta zgârcenie, se abandona voluptăţii chimiei digestive. Mai târziu, spre asfinţit, când becurile palide, prin succesiva diminuare a luminii naturale, au părut să câştige ceva putere, arătând în acelaşi timp, de slabe ce erau, cât de puţin puteau fi de folos, medicul, împreună cu soţia, au reuşit să convingă doi bărbaţi din salonul lor să-i însoţească în curte, dacă nu din alt motiv, spuse doctorul, cel puţin să-şi dea seama de ce aveau de făcut şi să separe trupurile rigide, de vreme ce se hotărâse că fiecare salon îşi va înmor-mânta propriii morţi. Avantajul pe care-1 aveau aceşti orbi era ceea ce s-ar putea numi iluzia luminii. De fapt, pentru ei era totuna că e zi sau noapte, dimineaţă sau apus, tăcută auroră ori zgomotoasă oră meridiană, orbii erau mereu înconjuraţi de un alb strălucitor, ca soarele în ceaţă. Pentru ei, orbirea nu însemna să trăiască înconjuraţi banal de beznă, ci înăuntrul unei lumini glorioase. Când medicul făcu greşeala să spună că ieşeau să separe trupurile, primul orb, unul dintre cei care consimţiseră să-1 ajute, a cerut să-i explice cum vor putea să-i recunoască, întrebare logică, ce-1 descumpăni pe medic. De astă dată, soţia se gândi că nu trebuie să-i sară în ajutor, s-ar denunţa făcând-o. Medicul scăpă cu iscusinţă din încurcătură prin metoda radicală a pasului înainte, adică recunoscându-şi greşeala. Suntem aşa de obişnuiţi să avem ochi, rosti, cu tonul celui care râde de sine însuşi, încât ne închipuim că încă îi mai putem folosi când nu mai sunt buni de nimic, de fapt, nu ştim decât că acolo sunt patru dintre ai noştri, şoferul de taxi, cei doi poliţişti şi un altul, care şi el era la noi, deci soluţia e să luăm la nimereală patru trupuri, să le mmormântăni aşa cum trebuie, şi astfel ne facem datoria. Primul orb se declară de acord, celălalt la fel, şi din nou, făcând cu schimbul, se apucară să sape gropi. Nu vor afla ajutoarele, oarbe cum sunt, că trupurile îngropate au fost, fără excepţie, exact cele despre care, cu îndoială, vorbiseră, şi nu va fi nevoie să spunem cum a lucrat aici aparentul hazard, mâna medicului condusă de mâna soţiei, apuca un picior sau un braţ, şi el nu trebuia să spună decât, Ăsta. După ce au îngropat două trupuri, s-au ivit în sfârşit, venind din salon, trei bărbaţi dispuşi să-i ajute, n-ar fi făcut-o, probabil, dacă li s-ar fi spus că e noapte. Chiar fiind omul orb, trebuie să recunoaştem că, din punct de vedere psihologic, există o mare diferenţă între a săpa morminte pe lumina zilei şi după ce dispare soarele, în momentul când intrau în salon, asudaţi, murdari de pământ, simţind încă în nări primul miros dulceag al putrefacţiei, vocea megafonului începu să repete instrucţiunile cunoscute. Nu se făcu nici o referire la ce se întâmplase, nu se vorbi de împuşcături, nici de morţi. Anunţuri precum cel de A abandona edificiul fără autorizaţie prealabilă va însemna moarte imediată, sau Internaţii vor îngropa fără formalităţi cadavrele în curte, căpătaseră acum, datorită crudei experienţe a vieţii, suprema maestră a tuturor disciplinelor, un sens deplin, în vreme ce anunţul care promitea cutii cu mâncare de trei ori pe zi devenise un sarcasm grotesc sau o ironie şi mai greu de suportat. Când vocea tăcu, medicul, singur, pentru că începuse să cunoască cotloanele clădirii, merse până la uşa celuilalt salon să comunice, Ai noştri sunt deja îngropaţi, Dacă i-aţi îngropat pe unii, puteaţi să-i îngropaţi pe toţi, răspunse dinăuntru un glas de bărbat, Am hotărât că fiecare salon îşi va îngropa morţii care-i aparţin, am numărat patru şi i-am înmormântat, Foarte bine, mâine ne vom ocupa de ai noştri, spuse alt glas de bărbat, iar apoi, schimbând tonul, N-au mai trimis mâncare, întrebă, Nu, răspunse medicul, Dar megafonul spune că de trei ori pe zi, Mă îndoiesc că se vor ţine tot timpul de cuvânt, Atunci va trebui să raţionalizăm alimentele, spuse un glas de femeie, Mi se pare o idee bună, dacă vreţi, vorbim mâine, De acord, spuse femeia. Medicul pornise înapoi, când auzi glasul bărbatului care vorbise primul, E de ştiut cine ordonă aici. Tăcu aşteptând să i se răspundă, o