făcu aceeaşi voce feminină, Dacă nu ne organizăm ca lumea, vor ordona foamea şi frica, e o ruşine că n-am mers cu ei să ne îngropăm morţii, De ce nu te duci dumneata să-i îngropi, dacă tot eşti aşa de deşteaptă şi de sentenţioasă, Singură nu pot, dar sunt gata să ajut, Nu merită să discutăm, interveni al doilea glas de bărbat, Ne ocupăm de asta mâine dimineaţă. Medicul oftă, va fi greu de convieţuit. Porni spre salon, când simţi o puternică nevoie de a se evacua. Din locul unde se afla, nu era sigur că va fi în stare să găsească closetele, dar se decise să se aventureze. Spera să fi avut cineva cel puţin ideea de a duce acolo hârtia igienică trimisă în cutiile cu mâncare. Greşi drumul de două ori, neliniştit pentru că nevoia îl apăsa tot mai mult, iar urgenţa devenise maximă, când, în sfârşit, reuşi să-şi dea jos pantalonii şi să se lase pe vine în closetul turcesc. Putoarea îl asfixia. Avea impresia că păşise într-o pastă moale.

  Excrementele cuiva care nu nimerise gaura latrinei sau care se hotărâse să se uşureze fără să-i mai pese de decenţă, încercă să-şi imagineze cum arăta locul unde ajunsese, pentru el totul era alb, luminos, strălucitor, aşa erau pereţii şi podeaua pe care nu putea să le vadă, si, în mod absurd, se pomeni ajungând la concluzia că lumina şi albul, acolo, miroseau urât. Vom înnebuni de oroare, îşi spuse. După aceea, vru să se şteargă, dar nu era hârtie. Pipăi peretele din spatele lui, unde ar fi trebuit să găsească suporturile pentru suluri sau cuiele în care, în lipsă de ceva mai bun, ar fi putut fi prinse nişte bucăţi de hârtie oarecare. Nimic. Se simţi copleşit de nefericire, lovit de soartă mai mult decât putea suporta, stând acolo cu picioarele arcuite, ţinându-se de pantalonii care se târau pe podeaua scârboasă, orb, orb, orb, şi, fără să se mai poată stăpâni, începu să plângă în tăcere. Orbecăind, înainta câţiva paşi şi se lovi de peretele din faţă. întinse un braţ, îl întinse pe celălalt, în sfârşit găsi o uşă. Auzi paşii tarşaiţi ai cuiva care probabil umbla şi el în căutarea closetului, poticnindu-se, Unde o fi rahatul ăla, bombănea cu o voce neutră, ca şi cum, în fond, îi era indiferent s-o ştie. Trecu la două palme distanţă, fără să remarce prezenţa altei persoane, dar nu conta, situaţia nu apucase să devină indecentă, oare era, un bărbat în asemenea postură, cu hainele vraişte, însă, în ultima clipă, împins de un deconcertant sentiment de pudoare, medicul îşi ridicase pantalonii. Apoi îi lăsă jos, când i se păru că a rămas singur, dar era prea târziu, ştia acum că e murdar, murdar cum nu-şi amintea să fi fost vreodată în viaţă. Sunt multe feluri să devii animal, îşi spuse, ăsta este primul. Totuşi, nu se putea plânge din cale afară, încă mai avea pe cineva care voia să-1 cureţe.

  Întinşi în pat, orbii aşteptau să-şi facă milă somnul de tristeţea lor. Cu discreţie, de parcă exista primejdia să poată vedea şi ceilalţi mizerul spectacol, soţia medicului şi-a ajutat soţul să se cureţe cât mai bine cu putinţă. Acum se lăsase o tăcere dureroasă, ca într-un spital, când bolnavii dorm şi suferă în somn. Aşezată în capul oaselor, trează, soţia medicului privea paturile, siluetele întunecate, paloarea fixă a unui chip, un braţ care se mişca visând. Se întreba dacă va ajunge şi ea să orbească, ce motive inexplicabile o salvaseră până acum. Cu un gest obosit, îşi duse mâinile la faţă, ca să-şi îndepărteze o şuviţă de păr, şi se gândi, Vom mirosi cu toţii urât. în acest moment, se auziră suspine, scâncete, exclamaţii la început înăbuşite, sunete ce păreau cuvinte, care trebuiau să fie, dar a căror semnificaţie se pierdea în crescendo, trans-formându-se în geamăt, în vaiet. Cineva protestă de undeva din fund, Porcilor, sunteţi nişte porci. Nu erau porci, erau doar un bărbat orb şi o femeie oarbă care, probabil, nu vor şti niciodată nimic altceva unul despre celălalt.

  Un stomac care lucrează degeaba se trezeşte devreme. Unii orbi au deschis ochii când dimineaţa era încă departe, şi, nu din pricina foamei, ci pentru că ceasul biologic, cum se numeşte de obicei, li se dăduse peste cap, au crezut că e ziua în amiaza mare, Lăsaţi-mă să dorm, îşi spuseră, înţe-legându-şi de îndată greşeala, se auzea sforăitul tovarăşilor, care nu lăsa loc de îndoială. Or, se ştie din cărţi, dar şi mult mai mult din experienţa trăită, că cine se scoală în zori din proprie voinţă sau de nevoie, nu-i rabdă pe alţii, continuând să doarmă în prezenţa lui, şi cu îndoită dreptate în cazul celor despre care vorbim, pentru că e o mare deosebire între un orb care doarme şi un orb căruia nu i-a fost de nici un folos faptul că a deschis ochii. Aceste observaţii de ordin psihologic, prin fineţea lor aparent fără rost în raport cu dimensiunea extraordinară a cataclismului pe care relatarea se străduieşte s-o descrie, slujesc numai pentru a explica de ce s-au trezit aşa devreme toţi orbii, pe unii, cum am spus la început, i-a zgâlţâit dinăuntru stomacul exigent, dar pe alţii i-a smuls din somn nerăbdarea nervoasă a celor matinali, care nu s-au sfiit să facă mai mult zgomot decât cel inevitabil şi suportabil în adunări de cazarmă şi salon de spital. Aici nu vezi numai lume discretă şi bine crescută, sunt unii mitocani care se uşurează dimineaţa de flegme şi de vânturi fără să le pese de cine e în preajmă, adevărul e că şi în restul zilei se poartă după acelaşi tipic, de aceea atmosfera devine tot mai grea, şi nu e nimic de făcut, singura deschizătură e uşa, la ferestre nu se poate ajunge, atât sunt de înalte.

  Întinsă lângă bărbatul ei, cât mai aproape cu putinţă, din pricina îngustimii patului, dar şi de voie, ce greu le-a fost, în miez de noapte, să respecte buna-cuviinţă, să nu facă la fel ca aceia