pe care cineva îi numise porci, soţia medicului se uită la ceas. Arăta ora două şi douăzeci şi trei de minute. Privi mai atent, acul secundelor nu se mişca. Uitase să întoarcă blestematul de ceas, nu, blestemată era ea, blestemată să fiu că nici măcar această îndatorire aşa de simplă n-am fost în stare să mi-o îndeplinesc, după numai trei zile de izolare. Fără să se mai poată stăpâni, izbucni într-un plâns convulsiv, de parcă s-ar fi abătut asupra ei cea mai mare nenorocire. Medicul crezu că femeia orbise, că i se întâmplase lucrul de care se temea atât de mult, şi, înnebunit, fu cât pe-aci s-o întrebe Ai orbit, dar în ultima clipă îi auzi şoapta, Nu e asta, nu e asta, iar apoi, într-un susur lent, aproape inaudibil, acoperindu-şi capetele cu pătura, Proasta de mine, n-am întors ceasul, şi continuă să plângă, inconsolabilă. Din patul de vizavi, fata cu ochelari negri se ridică si, călăuzită de suspine, se apropie cu braţele întinse, Eşti supărată, ai nevoie de ceva, punea întrebările pe măsură ce înainta, şi atinse cu amândouă mâinile trupurile culcate. Discreţia cerea să şi le retragă imediat, şi ordinul a fost cu siguranţă dat de creier, dar mâinile n-au ascultat, contactul a devenit mai subtil, doar o trecere delicată a epidermei peste pătura grosolană şi caldă. Ai nevoie de ceva, întrebă din nou tânăra, şi acum, în sfârşit, mâinile s-au retras, s-au ridicat, s-au pierdut în albul steril, părăsite. Sughiţând încă de plâns, soţia medicului se dădu jos din pat, o îmbrăţişa, N-am nimic, m-a apucat deodată tristeţea, rosti, Dacă dumneata, care eşti atât de puternică, îţi pierzi curajul, înseamnă că nu mai avem scăpare, se vaită tânăra. Mai liniştită acum, soţia medicului se gândea, privind-o în faţă, Aproape că nu se mai observă urmele de conjunctivită, ce păcat că nu pot să-i spun, i-ar face plăcere. Da, probabil că i-ar face plăcere, dar ar fi o plăcere absurdă, nu atât pentru că este oarbă, ci pentru că toată lumea e aşa, la ce bun să ai ochi limpezi şi frumoşi, ca ai ei, dacă nimeni nu-i poate vedea. Soţia medicului spuse, Toţi avem momente de slăbiciune, noroc că putem plânge, plânsul e de multe ori o salvare, sunt clipe când am muri dacă n-am plânge, Nu mai avem scăpare, repetă fata cu ochelari negri, Cine ştie, orbirea asta nu e ca celelalte, cum a venit, aşa poate c-o să dispară, Va fi prea târziu pentru cei care au murit, Toţi trebuie să murim, Dar s-ar putea să nu fim morţi, iar eu am omorât un om, Nu te învinovăţi, e vina împrejurărilor, aici suntem cu toţii vinovaţi şi inocenţi, lucruri mult mai rele au făcut soldaţii care ne păzesc, dar până şi ei vor putea invoca scuza cea mai solidă, frica, Trebuia să-1 fi lăsat pe amărât să mă pipăie, acum era viu şi trupul meu n-ar avea nimic, Nu te mai gândi la asta, linişteşte-te, încearcă să dormi. O conduse până la patul ei, Hai, culcă-te, Eşti aşa de bună, spuse tânăra, după care, coborând glasul, Nu ştiu ce să mă fac, îmi vine ciclul şi n-am adus pansamente, Fii liniştită, am eu. Mâinile fetei cu ochelari negri căutară s-o atingă, iar soţia medicului, delicat, le prinse în ale sale, Linişteşte-te, linişteşte-te. Tânăra închise ochii, stătu aşa un minut, poate c-ar fi adormit, dacă n-ar fi izbucnit deodată o altercaţie, cineva se dusese la closet şi, la întoarcere, îşi găsise patul ocupat, n-a fost dinadins, celălalt se sculase cu acelaşi scop, s-au întâlnit pe drum, bineînţeles că niciunul nu se gândise să spună Atenţie, să nu greşeşti patul când te întorci, în picioare, soţia medicului se uita la cei doi orbi care se certau, observă că nu făceau gesturi, aproape nu-şi mişcau trupul, învăţaseră repede că doar glasul şi auzul mai aveau acum ceva utilitate, e adevărat că nu le lipseau braţele, s-ar fi putut lupta, s-ar fi putut încaieră, lua la harţă, cum se spune de obicei, dar un pat încurcat nu merita aşa de mult, dacă ar fi toate greşelile vieţii ca aceasta, era de ajuns să se pună de acord, Doi e al meu, trei e al dumitale, să fie clar o dată pentru totdeauna, Dacă nu eram orbi, nu greşeam, Ai dreptate, necazul e că suntem orbi. Soţia medicului îi spuse bărbatului, Lumea toată e aici înăuntru.

  Nu chiar toată. Mâncarea, de exemplu, e undeva afară şi întârzie. Dintr-un salon şi din celălalt, câţiva bărbaţi merseră să se posteze în hol, aştep-tând ordinul să răsune în megafon. Băteau din picioare, nervoşi, nerăbdători. Ştiau că vor fi nevoiţi să iasă în curte să strângă cutiile pe care soldaţii, îndeplinindu-se cele promise, le vor lăsa în spaţiul dintre poartă şi scară, şi se temeau să nu fie un truc, o capcană, De unde ştim că n-or să tragă în noi, După câte au făcut, sunt în stare, Nu putem avea încredere, Eu nu ies afară, Nici eu, Cineva trebuie să iasă, dacă vrem să mâncăm, Nu ştiu dacă e mai bine să mori repede de un glonţ sau de foame încetul cu încetul, Eu merg, Şi eu, Nu trebuie să mergem cu toţii, Soldaţilor s-ar putea să nu le placă, Sau să se sperie, crezând că vrem să fugim, poate de aia 1-au omorât pe ăla cu piciorul, Trebuie să ne hotărâm, Să fim cu mare atenţie, amintiţi-vă ce s-a întâmplat ieri, nouă morţi într-o clipită, Soldaţii s-au temut de noi, Şi eu mă tem de ei, Aş vrea să ştiu dacă şi ei orbesc, Cine, ei, Soldaţii, După părerea mea, ei ar trebui să fie primii. Toţi erau de acord, fără să se întrebe totuşi din ce motiv a lipsit dintre ei acela care le-ar fi putut oferi adevăratul motiv, Aşa n-ar mai putea să tragă. Timpul trecea, trecea, dar megafonul rămânea mut. V-aţi ocupat de îngroparea morţilor voştri, întrebă un orb din primul salon ca să zică ceva, încă nu, încep să miroasă, infectează totul, N-au decât să infecteze şi