să miroasă, în ce mă priveşte n-am intenţia să mişc un pai până nu mănânc, mai întâi mănânci, se spune, după aia speli cratiţa, Nu aşa e obiceiul, proverbul tău e greşit, după înmormântări mănânci şi bei de obicei, Păi la mine e pe dos. După câteva minute unul dintre orbi spuse, Mă tot gândesc la ceva, La ce, Cum vom împărţi mâncarea, Cum s-a făcut înainte, ştim câţi suntem, numărăm raţiile, fiecare îşi primeşte partea, e cel mai simplu şi mai drept, N-a fost bine, unii au rămas cu buzele umflate, iar alţii au mâncat cât doi, împărţirea s-a făcut prost, întotdeauna se va face prost, dacă nu există respect şi disciplină, Dacă am avea pe cineva să vadă cât de cât, Ar găsi imediat o şmecherie să rămână cu partea cea mai mare, Bine se spune că, în ţara orbilor, chiorul e rege, Lasă zicala, Nu e tot aia, Aici nici chiorii n-ar scăpa, După mine, soluţia cea mai bună ar fi să împărţim mâncarea în mod egal între saloane, după aceea fiecare se descurcă cu ce-a primit, Cine a vorbit, Eu, Eu, cine, Eu, din nou, Din ce salon eşti dumneata, Dintr-al doilea, îmi închipuiam eu, mare hoţoman, aveţi mai puţini oameni şi v-ar conveni, aţi mânca mai mult decât noi, care avem salonul plin, N-am zis decât că ar fi mai uşor, Tot aşa se spune că cine împarte parte-şi face şi, dacă nu rămâne cu cea mai bună parte, ori e prost, ori n-are carte, Drace, termină cu se spune una, se spune alta, proverbele mă scot din sărite, Ce-ar trebui să facem ar fi să ducem toată mâncarea în sala de mese, fiecare salon să aleagă trei persoane care să facă împărţeala, cu şase la numărat n-ar fi pericol de greşeală nici de păcăleală, Şi cum vom şti că spun adevărul când vor zice că în salonul lor sunt atâţia, Avem de-a face cu oameni cinstiţi, Ei nu, zău, aşa se spune, Nu, asta spun eu, Of, domnule, adevărul e că suntem oameni flămânzi.

  De parcă, în tot acest timp, ar fi aşteptat cu-vântul de cod, parola, sesam deschide-te, se auzi, în sfârşit, vocea megafonului, Atenţiune, atenţiune, internaţii sunt autorizaţi să vină să ridice mâncarea, dar atenţie, dacă cineva se apropie prea mult de poartă, va primi o primă avertizare verbală, în caz că nu se întoarce imediat înapoi, al doilea avertisment va fi un glonţ. Orbii au înaintat lent, unii, mai încrezători, au luat-o drept spre locul unde credeau că e uşa, alţii, mai puţin siguri pe incipientele lor capacităţi de orientare, au preferat să meargă lipiţi de perete, aşa nu vor face nici o greşeală, când ajung la colţ n-au decât să urmeze peretele în unghi drept, acolo vor găsi uşa. Imperativă, nerăbdătoare, vocea megafonului repetă chemarea. Schimbarea tonului, evidentă chiar şi pentru cei cărora nu le-ar fi prisosit motivele de neîncredere, îi băgă pe orbi în sperieţi. Unul declară, Eu nu ies de aici, vor să ne prindă afară ca să ne omoare pe toţi, Nici eu nu ies, spuse altul, Nici eu, interveni un al treilea. Stăteau pe loc, nehotărâţi, unii voiau să iasă, dar spaima puse stăpânire pe ei. Vocea se auzi din nou, Dacă în trei minute nu vine nimeni să ridice cutiile cu mâncare, le retragem. Ameninţarea nu învinse teama, dar o împinse în ultimele caverne ale minţii ca pe un animal hăituit, rămas în aşteptarea unei ocazii să atace. Temători, încercând fiecare să se ascundă în spatele altuia, orbii ieşiră pe rând pe platforma scării. Nu puteau să vadă că lăzile nu erau lângă funia servind ca parapet, acolo s-ar fi aşteptat să le găsească, nu puteau şti că soldaţii, de teama moripsirii, refuzaseră să se apropie până şi de funia de care se agăţaseră toţi orbii. Cutiile de mâncare erau îngrămădite, una peste alta, aproximativ în locul unde soţia medicului găsise sapa. Avansaţi, avansaţi, ordonă sergentul. Haotic, orbii încercau să formeze un şir ca să poată înainta ordonat, dar sergentul le strigă, Cutiile nu sunt acolo, lăsaţi funia, daţi-i drumul, deplasaţi-vă spre dreapta, dreapta voastră, a voastră, proştilor, n-ai nevoie de ochi să ştii pe care parte e dreapta. Avertismentul a fost dat la timp, câţiva orbi cu minte riguroasă înţeleseseră literal ordinul, dacă era dreapta, logic trebuia să fie dreapta vorbitorului, de aceea încercau să treacă pe sub funie în căutarea cutiilor Dumnezeu ştie unde. în alte împrejurări, grotescul spectacol 1-ar fi făcut să rida în hohote şi pe observatorul cel mai sobru, să mori de râs nu alta, câţiva orbi înaintând de-a buşilea, cu faţa amuşinând pământul ca nişte porci, cu un braţ întins înainte secerând aerul, în timp ce alţii, temându-se poate că, dincolo de umbra ocrotitoare a tavanului, spaţiul alb îi va înghiţi, rămăseseră încleştaţi cu disperare de funie şi îşi ciuleau urechile, aşteptând prima exclamaţie semnalând găsirea cutiilor. Soldaţii nu-şi doreau decât să-şi aţintească armele şi să-i împuşte deliberat, cu răceală, pe imbecilii care li se zvârcoleau în faţa ochilor ca nişte raci şchiopi, agitându-şi cleştii în căutarea labei lipsă. Ştiau ce spusese dimineaţă în cazarmă comandantul regimentului, şi anume că problema orbilor nu se putea rezolva decât prin lichidarea fizică a tuturora, a celor care sunt şi a celor care vor fi, fără drăgălăşenii ipocrit umanitare, expresia lui fusese, aşa cum se taie un membru cangrenat pentru a salva viaţa trupului, Turbarea la un câine mort, spunea el, ca ilustrare, e vindecată de natură. Câţiva soldaţi, mai puţin sensibili la frumuseţile limbajului figurat, au avut greutăţi să înţeleagă ce legătură era între turbarea câinelui şi orbi, însă cuvântul unui comandant de regiment, vorbind şi noi figurat, face cât atârnă, nimeni nu ajunge atât de sus în viaţa militară fără să aibă dreptate în tot ce face, spune şi gândeşte. Un orb dădu în sfârşit peste cutii, striga îmbră-ţişându-le, Sunt aici, sunt aici, dacă acest om va apuca vreodată să-şi recapete vederea, sigur că nu va anunţa cu mai multă bucurie minunata veste bună. în câteva secunde, ceilalţi orbi