erau grămadă peste cutii, cu braţele şi picioarele amestecate, trăgând fiecare spre sine, disputându-şi prioritatea, le duc eu, le duc eu, ba eu le duc. Cei care rămăseseră agăţaţi de funie erau nervoşi, acum teama lor era alta, că vor fi excluşi de la repartizarea alimentelor, ca pedeapsă pentru lenea sau laşitatea lor, Aha, n-aţi vrut să vă târâţi pe pământ cu fundul în aer, puţind oricând primi un glonţ, aşa că n-o să mâncaţi, amintiţi-vă ce se spune, cine nu încearcă piere, împins de acest gând decisiv, unul dintre ei dădu drumul la funie şi se îndreptă cu braţele în aer în direcţia din care se auzea hărmălaia, Pe mine n-o să mă lăsaţi pe dinafară, însă vocile amuţiră deodată, se auzea doar rumoarea unor obiecte târâte pe pământ, interjecţii înăbuşite, o masă dispersată şi confuză de sunete, care veneau din toate părţile şi de nicăieri. Se opri nehotărât, vru să revină la siguranţa funiei, dar simţul orientării îl părăsi, nu sunt stele pe cerul alb, acum auzea vocea sergentului instruindu-i pe cei cu lăzile cum să se întoarcă la scară, dar ce spunea n-avea sens decât pentru ei, ca să ajungi unde vrei, trebuie să ştii unde te afli. Nu mai erau orbi agăţaţi de funie, lor le fusese suficient să facă drumul în sens invers, iar acum aşteptau pe platforma scării sosirea celorlalţi. Orbul rătăcit nu îndrăznea să se urnească din locul unde se afla. Înspăimântat, scoase un strigăt puternic, Ajuta-ţi-mă, vă rog, nu ştia că soldaţii îl luaseră la ochi, aşteptându-1 să calce linia invizibilă care desparte viaţa de moarte. Ai de gând să rămâi aici, orbule, întrebă sergentul, dar în glas i se simţea nervozitatea, adevărul e că nu împărtăşea opinia comandantului, De unde ştiu eu că mâine nu-mi bate şi mie la uşă ghinionul, cât despre soldaţi e bine ştiut, li se dă un ordin şi ucid, li se dă altul şi mor, Trageţi numai la ordinul meu, strigă sergentul. Aceste cuvinte îl făcură pe orb să înţeleagă în ce pericol se afla. Se lăsă în genunchi, imploră, Vă rog, ajutaţi-mă, spuneţi-mi încotro s-o iau, Vino încoace, orbule, vino încoace, spuse un soldat pe un ton fals prietenos, orbul se ridică, făcu trei paşi, dar înţepeni din nou, expresia i se păru suspectă, vino încoace nu e totuna cu du-te, vino încoace înseamnă pe aici, în direcţia asta, vei ajunge unde eşti chemat, la întâlnirea cu un glonţ care va înlocui în tine o orbire prin alta. Fusese o iniţiativă, să-i spunem criminală, a unui soldat lipsit de caracter, dar sergentul o anulă cu două răcnete, Pe loc, stai, Stânga împrejur, urmate de o severă chemare la ordine a indisciplinatului, aparţinând, după toate aparenţele, acelui soi de oameni care n-au ce căuta cu o puşcă în mână. însufleţiţi de intervenţia binevoitoare a sergentului, orbii ajunşi pe platforma scării îşi ridicară vocile, servind ca pol magnetic pentru dezorientatul nevăzător. Acum sigur pe sine, avansa în linie dreaptă, Continuaţi, continuaţi, spunea, în timp ce orbii aplaudau ca şi cum ar fi asistat la un sprint prelungit, vibrant şi energic. Orbul a fost primit cu îmbrăţişări, aşa merita, în faţa vitregiilor, atât a celor dovedite cât şi a celor previzibile, îţi cunoşti prietenii.

  N-a durat mult confraternizarea. Profitând de agitaţie, câţiva orbi o şterseseră cu mai multe cutii, câte reuşiseră să care, un mod evident neloial de a preveni ipotetice nedreptăţi în distribuire. Cei de bună credinţă, căci întotdeauna aceştia există, indiferent ce s-ar spune, au protestat revoltaţi, aşa nu se poate trăi, Dacă nu putem avea încredere unii în alţii, unde o să ajungem, întrebau unii, retoric, dar pe bună dreptate, Nemernicii au nevoie de o bătaie bună, ameninţau alţii, nu era adevărat c-ar fi avut nevoie, dar toată lumea a înţeles ce înseamnă expresia, un barbarism puţin îmbunătăţit, care sperăm totuşi să fie iertat barem pentru că a venit la tanc. Adunaţi acum în hol, orbii s-au pus de acord, acesta fiind modul cel mai practic de a rezolva prima parte a delicatei situaţii create, să împartă în mod egal între cele două saloane cutiile rămase, din fericire în număr par, şi să creeze o comisie, şi ea paritară, de anchetă, cu scopul recuperării cutiilor pierdute, adică furate. Pierdură ceva timp dezbătând, aşa cum începuse să devină un obicei, ce să facă înainte şi ce după, adică, trebuiau mai întâi să mănânce şi după aceea să ancheteze, sau dimpotrivă, prevalând opinia că lucrul cel mai nimerit ar fi, luând în consideraţie multele ceasuri cât postiseră forţat, să-şi sature mai întâi stomacul şi să purceadă după aceea la cercetări, Şi nu uitaţi că trebuie să-i îngropaţi pe-ai voştri, spuse cineva din primul salon, Nu i-am omorât încă şi tu vrei să-i şi îngropăm, răspunse un glumeţ din al doilea, jucându-se jovial cu vorbele. Râseră cu toţii. Totuşi se află curând că hoţii nu erau în saloane. La cele două uşi stătuseră tot timpul orbi în aşteptarea mâncării, ei le-au spus că, într-adevăr, auziseră pe coridoare oameni părând foarte grăbiţi, dar în saloane nu intrase nimeni, cu atât mai puţin unii purtând în braţe lăzi de mâncare, ar fi putut să jure. Cineva sugeră că modul cel mai sigur de a-i identifica pe împricinaţi ar fi ca toţi să-şi ocupe paturile, cele rămase goale sunt evident ale hoţilor, deci ce aveau de făcut era să-i aştepte să se întoarcă din ascunzişuri, lingân-du-se pe buze, şi să sară pe ei, să-i înveţe să respecte principiul sacru al proprietăţii colective. A proceda în conformitate cu sugestia, de altfel oportună şi inspirată de un adânc simţ al dreptăţii, prezenta însă gravul inconvenient că amâna, nu se putea prevedea până când, mult doritul mic dejun, acum deja răcit. Să mâncăm mai întâi, spuse unul dintre orbi, iar majoritatea spuse da, era mai bine să mănânce mai întâi. Din nefericire, nu mai aveau decât puţinul rămas după furtul infam. La ora asta, într-un loc dosnic al vetustelor clădiri în ruină, se vor fi ghiftuind hoţii cu raţii duble şi triple dintr-o