masă care, în mod neaşteptat, era îmbunătăţită, compusă din cafea cu lapte, ce-i drept rece, biscuiţi şi pâine cu margarina, în timp ce oamenii onorabili trebuiau să se mulţumească cu o cantitate de două sau de trei ori mai mică, şi nu din toate. Se auzi de afară, îl auziră unii orbi din prima aripă, în timp ce-şi ronţăiau melancolic biscuiţii, megafonul che-mându-i pe contagiaţi să iasă să-şi ridice partea lor de mâncare. Unul dintre orbi, influenţat desigur de atmosfera nesănătoasă creată de delictul comis, a avut o inspiraţie, Ce-ar fi să-i aşteptăm în hol, s-ar speria numai văzându-ne, poate că vor lăsa să cadă o cutie sau două, însă medicul spuse că nu i se pare corect, ar fi o nedreptate să-i pedepsească pe cei nevinovaţi. Când toţi au sfârşit de mâncat, soţia medicului şi fata cu ochelari negri duseră în grădină cutiile de carton, recipientele goale de lapte şi cafea, paharele de hârtie, în sfârşit, tot ce nu era de mâncare, Trebuie să ardem gunoiul, spuse soţia medicului, să terminăm cu muştele astea oribile.

  Aşezaţi pe paturi, fiecare într-al lui, orbii se apucară să aştepte să se întoarcă la turmă vitele rătăcite, Animalele, comentă o voce groasă, fără să ştie că răspundea pastoralei reminiscenţe a celui care nu e vinovat că nu se pricepe să spună lucrurile altfel. Dar hoţomanii nu apăreau, bănuiau probabil ce-i aşteaptă, sigur era printre ei vreunul la fel de perspicace precum cel de aici, care făcea planuri de bătaie. Minutele treceau, câte un orb se culcase, altul adormise. Căci viaţa asta, domnii mei, asta înseamnă, să mănânci şi să dormi. Dacă ne gândim bine, nu e chiar atât de rău. Dacă mâncarea n-o să lipsească, fără ea nu se poate trăi, e ca la hotel. Dimpotrivă, ce calvar va fi trăind un orb în lumea de afară, în oraş, da, ce calvar. Umblă potic-nindu-se pe străzi, toţi fug de el, familia îngrozită, temându-se să se apropie, dragoste de mamă, iubire de copil, vorbe, mi-ar face probabil acelaşi lucru pe care mi-1 fac aici, m-ar închide într-o cameră şi mi-ar pune farfuria la uşă ca mare favoare. Analizând situaţia la rece, fără prejudecăţi sau resentimente care întotdeauna întunecă raţiunea, trebuie recunoscut că autorităţile au gândit bine hotărându-se să pună laolaltă orbii cu orbii, fiecare cu cei de-o seamă, e regula bunei vecinătăţi, ca leproşii, fără îndoială, medicul ăla din fundul salonului are dreptate când spune că trebuie să ne organizăm, problema, de fapt, este de organizare, mai întâi mâncarea, apoi organizarea, amândouă sunt indispensabile vieţii, să alegem câţiva oameni disciplinaţi şi în stare să disciplineze ca să conducă toate astea, să stabilim reguli consensuale de convieţuire, lucruri simple, ca maturatul, ordinea şi spălatul, nu ne putem plânge, ne-au trimis până şi săpun, detergenţi, să ne facem patul, este fundamental să nu ne pierdem respectul faţă de noi înşine, să evităm conflictele cu militarii care nu-şi fac decât datoria supraveghindu-ne, avem destui morţi, să întrebăm cine ştie povesti pe care ar vrea să ni le povestească seara, basme, fabule, anecdote, nu contează, să ne închipuim ce norocoşi am fi dacă ar şti cineva Biblia pe dinafară, am lua-o de la capăt de la facerea lumii, important este să ne ascultăm unii pe ceilalţi, păcat că n-avem un radio, muzica a fost mereu o distracţie, am urmări şi noutăţile, bunăoară, dacă s-a descoperit leacul pentru boala noastră, ce bucurie ar fi pe noi.

  Atunci se întâmplă ce trebuia să se întâmple. Se auziră împuşcături în stradă. Vin să ne omoare, strigă cineva, Fiţi calmi, spuse medicul, trebuie să fim logici, dacă ar vrea să ne omoare, ar veni să tragă înăuntru, nu afară. Medicul avea dreptate, sergentul dăduse ordin să tragă în aer, n-a fost un soldat care deodată ar fi orbit cu degetul pe trăgaci, e de înţeles că nu era altă cale de a-i încadra şi ţine la respect pe orbii care coborau, îmbulzindu-se, din autobuze, Ministerul Sănătăţii anunţase Ministerul Armatei, Vom expedia patru autobuze, Şi asta câţi înseamnă, Vreo două sute, Unde-o să încapă toţi oamenii ăştia, saloanele pentru orbi sunt cele trei din aripa dreaptă, după informaţia pe care o avem, capacitatea totală e de o sută douăzeci, şi înăuntru sunt acum şaizeci sau şaptezeci, mai puţin o duzină, pe care am fost nevoiţi să-i omorâm, Se poate rezolva, se ocupă toate saloanele, în cazul ăsta, contaminaţii vor fi în contact direct cu orbii, E foarte probabil că, mai devreme sau mai târziu, şi ei vor orbi, pe de altă parte, aşa cum se prezintă situaţia, presupun că suntem toţi contaminaţi, sigur nu mai există nimeni care să nu fi văzut vreun orb, Dacă orbul nu vede, mă întreb, cum poate el să transmită boala prin ochi, Domnule general, fără îndoială, e boala cea mai logică din lume, ochiul care a orbit transmite orbirea ochiului care vede, ce poate fi mai simplu, Aici e un colonel care crede că soluţia ar fi să omorâm orbii pe măsură ce apar, Morţi în loc de orbi n-ar schimba mult situaţia, Orbirea nu e totuna cu moartea, Da, dar moartea e totuna cu orbirea, Bine, deci vor fi cam două sute, Da, Şi ce facem cu şoferii autobuzelor, Băgaţi-i şi pe ei înăuntru. In aceeaşi zi, pe seară, ministrul Armatei i-a telefonat ministrului Sănătăţii, Vreţi să ştiţi una bună, colonelul de care v-am spus a orbit, E de văzut ce mai gândeşte acum despre ideea pe care a avut-o, S-a şi gândit, şi-a tras un glonţ în cap, Coerentă atitudine, da, domnule, Armata e întotdeauna gata să dea exemplu. Poarta a fost deschisă larg. Inspirat de obiceiurile de cazarmă, sergentul le-a ordonat să se încoloneze câte cinci, dar orbii n-au reuşit să brodească numărul corect, uneori erau prea mulţi, alteori prea puţini, până la urmă s-au îngrămădit cu toţii la intrare, ca civili ce erau, fără nici o ordine, nici măcar nu le-a dat prin minte să trimită în faţă femeile şi copiii, ca în alte naufragii. Trebuie spus, înainte să uităm, că