gloanţele nu au fost trase toate în aer, unul dintre şoferii autobuzelor refuzase să meargă cu orbii, protestând că vede perfect, rezultatul, trei secunde mai târziu, a confirmat cuvintele ministrului Sănătăţii, spunând că moartea e totuna cu orbirea. Sergentul dădu ordinele cunoscute, Mergeţi drept înainte, în faţă, sus, e o scară cu şase trepte, şase, când ajungeţi acolo, urcaţi încet, dacă se poticneşte careva nici nu vreau să mă gândesc ce-ar putea să se întâmple, singura recomandare lipsă a fost indicaţia de a se ţine de funie, dar se înţelege, dacă s-ar folosi de ea, n-ar mai reuşi niciodată să intre cu toţii, Atenţiune, recomanda sergentul, liniştit pentru că toţi erau de cealaltă parte a porţii, sunt trei saloane pe dreapta şi trei pe stânga, fiecare salon are patruzeci de paturi, familiile să nu se separe, evitaţi înghesuiala, număraţi-vă la intrare, cereţi-le celor dinăuntru să vă ajute, totul va fi bine, faceţi-vă comozi, cu calm, mâncarea vine după aceea.

  N-ar fi frumos să ne închipuim că aceşti orbi, aşa de mulţi, sunt minaţi ca nişte berbeci la abator, behăind cum le e obiceiul, cam înghesuiţi, bineînţeles, dar aşa vieţuiesc dintotdeauna, lipiţi unii de alţii, piele lipită de piele, cu răsuflarea şi mirosul împletite. Unii plâng, alţii ţipă de spaimă sau de mânie, alţii blestemă, unul a scos o ameninţare teribilă şi inutilă, Dacă într-o zi pun mâna pe voi, se presupune că vorbea de soldaţi, vă smulg ochii din cap. Inevitabil, primii orbi care au ajuns la scară au fost obligaţi să se oprească, trebuiau să încerce cu piciorul înălţimea şi adâncimea treptei, presiunea celor care veneau din urmă îi trânti la pământ pe doi sau trei dintre ei, din fericire n-a fost grav, doar câteva glezne julite, sfatul sergentului a fost un dar ceresc. O parte dintre orbi erau acum în hol, dar două sute de oameni nu se rânduiesc atât de uşor, în plus orbi şi fără călăuză, adăugându-se la această circumstanţă, destul de grea în sine, faptul că ne aflăm într-o clădire veche, cu o structură puţin funcţională, n-ajunge să spună un sergent care nu se pricepe decât la treaba lui, Sunt trei saloane de fiecare parte, trebuie văzut cum arată toate astea pe dinăuntru, uşi atât de înguste că seamănă mai degrabă cu un gât de sticlă, coridoare la fel de zănatice ca ocupanţii de odinioară, pornesc nu se ştie de ce, se termină nu se ştie unde, şi n-apuci să afli ce vor. Din instinct, avangarda orbilor se împărţise în două coloane, deplasându-se de-a lungul pereţilor, de o parte şi de alta, în căutarea unei uşi pe unde să intre, metodă sigură, neîndoielnic, pre-supunând că nu sunt mobile în cale. Mai devreme sau mai târziu, cu iscusinţă şi răbdare, noii oaspeţi vor reuşi să se instaleze, dar nu înainte de a se decide soarta bătăliei care se dă între primele linii ale coloanei din stânga şi contaminaţii care trăiesc în această aripă. Era de aşteptat. Fusese stabilit, chiar în regulamentul elaborat de Ministerul Sănătăţii, că această aripă era rezervată contaminaţilor, si, dacă era adevărat că se putea bănui, cu mare grad de probabilitate, că toţi vor ajunge să orbească, era la fel de adevărat, urmând o logică simplă, că, până nu orbeau, nu se putea garanta că erau incontestabil sortiţi să-şi piardă vederea. Stă, va să zică un om tihnit la casa lui, încrezător că, în ciuda exemplelor împotrivă, cel puţin în cazul lui se va rezolva totul cu bine, şi iată că vede deodată cum se apropie de el, schelălăind, o ceată formată exact din cei de care se teme cel mai mult. în prima clipă, contaminaţii se gândiră că era vorba de un grup ca al lor, doar că ceva mai numeros, dar greşeala se lămuri repede, trupa aia era de orbi, Nu puteţi intra aici, e aripa noastră, voi staţi în partea cealaltă, ţipară cei care stăteau de gardă la uşă. Câţiva orbi chiar au încercat să facă stingă împrejur şi să caute altă intrare, ce conta că e stânga sau dreapta, dar masa celor care năvăleau fără oprire din exterior îi împingea inexorabil. Contaminaţii îşi apărau uşa cu pumnii şi picioarele, orbii răspundeau cum puteau, nu-şi vedeau adversarii, dar ştiau de unde vin loviturile, în hol nu puteau să încapă două sute de oameni, nici măcar pe aproape, de aceea foarte repede uşa dinspre curte, deşi destul de largă, a fost complet astupată, închisă ca de un dop, nici înainte nici înapoi, cei care ajunseseră înăuntru, înghesuiţi, striviţi, încercau să se apere lovind cu picioarele, dând coate vecinilor care se sufocau, răsunau ţipete, copii orbi plângând, femei oarbe leşinând, în timp ce mulţi dintre cei care nu izbutiseră să intre împingeau tot mai tare, terorizaţi de răcnetele soldaţilor, care nu pricepeau de ce idioţii ăia mai sunt încă acolo. Un moment teribil a fost atunci când s-a produs un reflux violent al celor care se zbăteau să scape din împresurare, să fugă de pericolul iminent de a fi striviţi, să ne punem în locul soldaţilor, văd deodată ieşind cu mare năvală parte din cei intraţi, şi-au imaginat pe dată ce era mai rău, se întorc orbii, să ne amintim precedentele, s-ar fi putut întâmpla un masacru. Din fericire, sergentul s-a dovedit din nou la înălţimea crizei, a tras el însuşi un foc în aer, cu pistolul, doar ca să atragă atenţia, şi a strigat prin megafon, Calmaţi-vă, daţi-vă puţin înapoi cei care sunteţi pe scară, distanţaţi-vă, nu împingeţi, ajutaţi-vă unii pe alţii. Cerea prea mult, înăuntru lupta continua, dar holul, încetul cu încetul, s-a golit graţie unei deplasări mai numeroase a orbilor spre uşa aripii din dreapta, aici erau întâmpinaţi de orbi pe care nu-i deranja să-i călăuzească spre al treilea salon, până acum liber, şi spre paturile care, în al doilea, erau goale. Pentru o clipă păru că bătălia se va decide în favoarea contaminaţilor, nu atât pentru că erau mai puternici şi cu mai multă vedere, ci pentru că orbii, înţelegând că intrarea în cealaltă aripă e liberă,