au rupt contactul, cum ar zice sergentul în prelegerile lui cazone despre strategie şi tactică elementară. Nu dură însă mult bucuria apărătorilor. De la uşa dinspre aripa dreaptă se auziră voci spunând că acolo nu mai erau locuri, toate saloanele erau pline, un val de orbi a năpădit din nou holul împins de la spate, exact în clipa când, destrămându-se dopul uman care până atunci astupase intrarea principală, orbii care erau încă afară, şi care erau mulţi, au reuşit să înainteze şi să se adăpostească în clădirea unde, la adăpost de ameninţarea soldaţilor, îşi vor duce viaţa de acum înainte. Rezultatul celor două deplasări, practic simultane, a fost reluarea luptei la intrarea în aripa stânga, iar lovituri, iar gălăgie, si, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, câţiva orbi, buimăciţi, care găsiseră şi forţaseră uşa spre curtea interioară, începură să ţipe că au dat peste morţi. Vă imaginaţi groaza lor. Au dat cum au putut înapoi, Acolo sunt morţi, acolo sunt morţi, repetau ca şi cum ei erau următorii care vor muri, într-o secundă holul redeveni vârtejul furios din clipele cele mai rele, apoi masa umană se abătu cu un impuls subit şi disperat spre aripa stânga, mă-turând totul în cale, zdrobind rezistenţa contaminaţilor, mulţi care acum nu mai erau doar suspecţi, alţii, care, fugind ca nebunii, încă sperau să scape de neagra lor soartă. Degeaba fugeau. Unul după altul, cu toţii au orbit, cu ochii înecaţi deodată de cumplita maree albă care inunda coridoarele, saloanele, spaţiul întreg. Afară, în hol, în curte, se târau orbi părăsiţi, cu răni dureroase unii, alţii călcaţi în picioare, erau mai ales bătrânii, femeile şi copiii dintotdeauna, de obicei fiinţe încă sau deja fără apărare, mare minune că n-au fost mult mai mulţi morţi de îngropat. Pe jos, pe lângă câţiva pantofi care şi-au pierdut picioarele, sunt împrăştiate genţi, sacoşe, coşuri, ultima avere a fiecăruia, acum pe veci pierdută, cine o să vină să le caute o să spună că ce-am găsit e al meu.

  Un bătrân cu o legătură neagră pe unul din ochi veni din curte. Ori şi-a pierdut şi el bagajul, ori n-a avut. El se împiedicase primul de morţi, dar nu ţipase. Rămăsese cu ei, lângă ei, aşteptând să revină pacea şi liniştea. O oră a aşteptat. Acum e rândul lui să-şi caute adăpost, încet, cu braţele întinse, căută drumul. Găsi uşa de la primul salon din aripa din dreapta, auzi voci, atunci întrebă, E aici vreun pat pentru mine.

  Sosirea atâtor orbi a părut că aduce cel puţin un avantaj. Sau, dacă ne gândim mai bine, două, primul fiind de ordin, să-i spunem, psihologic, de fapt e o mare deosebire între a aştepta, clipă de clipă, să apară noi locatari, şi a vedea că în sfârşit spaţiul s-a umplut, de acum se pot stabili şi păstra cu vecinii relaţii permanente, durabile, netulburate, ca până acum, de succesive întreruperi şi interpuneri a unor nou-veniţi care ne obligau să reconstruim tot timpul canalele de comunicare. Al doilea avantaj, acesta de ordin practic, direct şi substanţial, a fost faptul că autorităţile de afară, civile şi militare, au înţeles că una e să furnizezi alimente pentru două sau trei duzini de persoane, mai mult sau mai puţin tolerante, mai mult sau mai puţin predispuse, prin numărul lor mic, să se resemneze în faţa unor lipsuri sau întârzieri ocazionale ale hranei, şi altceva era complexa responsabilitate apărută acum, pe neaşteptate, de a hrăni două sute patruzeci de fiinţe omeneşti de toate soiurile, provenienţele şi tipurile de umoare şi temperament. Două sute patruzeci, atenţie, e doar o vorbă acolo, fiindcă sunt cel puţin douăzeci de orbi care n-au reuşit să-şi găsească culcuş şi dorm pe jos. Oricum, să recunoaştem că nu e acelaşi lucru să se mulţumească douăzeci de persoane cu mâncarea pentru zece, şi să împărţi între două sute şaizeci alimentele destinate unui număr de două sute patruzeci. Deosebirea aproape că nu se observă. Or, asumarea conştientă a acestei responsabilităţi sporite, şi poate, ipoteză deloc de dispreţuit, teama că vor dezlănţui noi dezordini, au determinat schimbarea comportamentului autorităţilor care acum vor trimite mâncarea la timp şi în cantităţile necesare. Evident, după bătaia, regretabilă din toate punctele de vedere, la care a trebuit să asistăm, acomodarea atâtor orbi nu poate fi uşoară, nici scutită de conflicte localizate, să ne amintim de nefericiţii contaminaţi care înainte vedeau, iar acum nu mai văd, de familiile despărţite şi de copiii pierduţi, de vaietele celor striviţi şi călcaţi în picioare, unii de două-trei ori, de cei care-şi caută preţioasele bunuri şi nu le găsesc, ar însenina să fii complet insensibil să uiţi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, suferinţele bieţilor oameni. Totuşi, nu se poate nega că vestea aducerii mesei de prânz a fost pentru toţi ca un balsam întăritor. Şi dacă, de asemenea, nu se poate nega că ridicarea unei cantităţi atât de mari de mâncare şi distribuirea ei la atâtea guri, din cauza lipsei unei organizări adecvate scopurilor şi a unei autorităţi capabile să impună disciplina necesară, a dat naştere unor noi neînţelegeri, trebuie să recunoaştem că ambianţa s-a schimbat mult în bine, când, în vechiul spital de nebuni, nu s-a mai auzit decât zgomotul a două sute şaizeci de guri mestecând. Cine va curăţa toate astea după aceea e o chestiune deocamdată fără răspuns, doar mai încolo, spre sfârşitul după-amiezei, megafonul va recita din nou regulile de bună purtare care trebuie respectate spre binele tuturor, şi atunci vom vedea în ce măsură ele vor fi urmate de cei abia veniţi. Nu e puţin că ocupanţii salonului al doilea din aripa dreaptă s-au hotărât, în fine, să-şi îngroape morţii, barem de acest miros vom scăpa, cu mirosul celor vii, fie el şi fetid, va fi mai simplu să ne obişnuim.

  În ce priveşte primul salon, avându-i poate pe orbii cei mai vechi, aflaţi deci de mai multă vreme în proces de adaptare la starea de orbire, la un sfert de oră după ce ocupanţii lui terminaseră masa nu se mai vedea