o hârtie murdară pe jos, nici o farfurie uitată, nici un recipient picurând. Totul fusese strâns, lucrurile mai mici puse în cele mai mari, cele mai murdare băgate în cele mai puţin murdare, aşa cum ar prescrie orice regulament de igienă raţionalizată, la fel de atent la maxima eficacitate în colectarea resturilor şi a deşeurilor ca şi la economia de efort, necesară pentru realizarea acestei munci. Mentalitatea care, obligatoriu, trebuie să determine comportamentele sociale de acest gen nu se improvizează, nici nu se naşte prin generaţie spontană. In cazul examinat, pare să fi avut o influenţă decisivă acţiunea pedagogică a oarbei din fundul salonului, cea care e măritată cu oftalmologul, atâta s-a chinuit ea să ne spună, Dacă nu vom fi în stare să trăim pe de-a-ntregul ca oamenii, cel puţin să facem-totul ca să nu trăim pe de-a-ntregul ca animalele, de atâtea ori a repetat-o, încât restul salonului a ajuns să-i transforme în maximă, în sentinţă, în doctrină, în regulă de viaţă, cuvintele în fond simple şi elementare. Probabil că această stare de spirit, propice înţelegerii necesităţilor şi împrejurărilor, a contribuit, deşi în mod colateral, la binevoitoarea primire de care s-a bucurat aici bătrânul cu legătura neagră când s-a ivit în uşă şi a întrebat, E aici vreun pat pentru mine. Dintr-o fericită întâmplare, promiţând evident consecinţe viitoare, mai era un pat gol, singurul, cine ştie de ce-o fi supravieţuit, ca să zicem aşa, invaziei, acolo pătimise hoţul de automobile dureri de nedescris, poate că de aceea îl înconjura o aură de suferinţă care îndepărta lumea. Sunt capricii ale destinului, misterele arcanelor, pusă la adăpost ţi-e partea, această întâmplare n-a fost prima, departe de aşa ceva, e suficient să observăm că, în acest salon, au ajuns toţi pacienţii care erau la cabinet când a venit primul orb, pe atunci se credea că nu vor mai fi şi alţii, în şoaptă, ca de obicei, ca să nu-şi dezvăluie secretul prezenţei, soţia medicului susură la urechea bărbatului, Poate şi el ţi-a fost pacient, e un bărbat în vârstă, chel, cu părul alb, şi are o legătură neagră pe un ochi, îmi amintesc că ai pomenit de el, Care ochi, Stângul, El trebuie să fie. Medicul avansa pe intervalul dintre paturi şi spuse, ridicând puţin glasul, Aş vrea să pot atinge persoana care ni s-a alăturat, vă rog să veniţi în direcţia asta, eu vă ies în întâmpinare. Se întâlniră la mijlocul drumului, degete cu degete, ca două furnici care erau nevoite să se recunoască mane-vrându-şi antenele, nu va fi la fel în acest caz, medicul ceru voie, cu mâinile pipăi chipul bătrî-nului, găsi repede legătura, Nu încape nici o îndoială, eraţi ultimul care mai lipseaţi, pacientul cu legătura neagră, exclamă, Ce vreţi să spuneţi, cine sunteţi, întrebă bătrânul, Sunt, eram oftalmologul dumneavoastră, vă aduceţi aminte, am fixat data operaţiei de cataractă, Cum de m-aţi recunoscut, Mai ales după voce, vocea e vederea cui nu vede, Da, vocea, şi eu o recunosc pe-a dumneavoastră, cine ar fi crezut, domnule doctor, acum nu mai e nevoie să mă operaţi, Dacă e vreun leac pentru boala noastră, amândoi avem nevoie de el, îmi amintesc că mi-aţi spus că, după operaţie, nici n-o să mai recunosc lumea în care trăiesc, acum ştiu câtă dreptate aţi avut, Când aţi orbit, Ieri noapte, Şi v-au şi adus, Afară spaima e atât de mare, încât în curând o să înceapă să-i omoare pe cei care orbesc, Aici au lichidat zece, spuse un glas de bărbat, I-am găsit, spuse simplu bătrânul cu legătura neagră, Erau din celălalt salon, pe ai noştri i-am îngropat imediat, adăugă aceeaşi voce, ca şi cum ar fi terminat un raport. Fata cu ochelari negri se apropiase, Vă amintiţi de mine, purtam ochelari negri, Sigur că-mi amintesc, în ciuda cataractei mele, îmi aduc aminte că eşti foarte frumoasă, fata zâmbi, Mulţumesc, şi se întoarse la locul ei. Spuse de acolo, E aici şi copilul, Vreau la mama, spuse vocea băieţelului, parcă ostenită de un plâns trecut şi inutil. Iar eu sunt primul care a orbit, spuse primul orb, sunt cu soţia, Iar eu sunt recepţionera. Soţia medicului spuse, Numai eu trebuie să mă mai prezint, şi spuse cine era. Atunci bătrânul, ca pentru a mulţumi pentru primirea făcută, anunţă, Am un radio, Un radio, exclamă fata cu ochelari negri, bătând din palme, muzică, ce bine, Da, dar e un radio mic, cu baterii, şi bateriile nu durează veşnic, aminti bătrânul, Nu-mi spuneţi că vom rămâne aici pe veci, spuse primul orb. Pe veci nu, pe veci e întotdeauna prea mult timp, E bun să ascultăm ştirile, observă medicul, Şi puţină muzică, insistă fata cu ochelari negri, Nu vrea toată lumea să asculte aceeaşi muzică, dar toţi suntem cu siguranţă interesaţi să aflăm ce se întâmplă afară, mai bine facem economie, Şi eu cred la fel, spuse bătrânul cu legătură neagră. Scoase micul aparat din haină şi-i dădu drumul. Se apucă să caute staţiile emiţătoare, dar mâna lui, încă nesigură, pierdea repede lungimea de undă, la început s-au auzit doar zgomote intermitente, fragmente de muzică şi de cuvinte, în sfârşit mâna îşi recapătă fermitatea, muzica deveni recognoscibilă, Lasă aici numai puţin, ceru fata cu ochelari negri, cuvintele dobândiră claritate, Nu sunt ştiri, spuse soţia medicului, iar, apoi, ca o idee care i-ar fi venit deodată, Cât o fi ceasul, întrebă, dar ştia că nimeni nu-i putea răspunde. Indicatorul posturilor continua să extragă zgomote din cutiuţă, apoi se fixă, era un cântec, un cântec fără importanţă, dar orbii se apropiară încet, nu se împingeau, se opreau de cum simţeau o prezenţă în faţă şi rămâneau acolo, ascultând, cu ochii larg deschişi în direcţia vocii cântătoare, unii plângeau, aşa cum probabil numai orbii pot plânge, lacrimile curgând simplu, ca dintr-un izvor. Cântecul ajunse la sfârşit, crainicul spuse, Atenţie, la al treilea semnal va fi ora patru. Una dintre oarbe întrebă, râzând, După-amiaza sau noaptea. Şi râsul parcă o durea. Pe furiş, soţia medicului îşi potrivi ceasul şi îl întoarse, era patru după-amiaza, deşi, în realitate, ceasului puţin îi