veselă încât părea să fie cea mai luminosă dimineaţă. Acolo unde se afla ea, poate chiar era o dimineaţă luminoasă. El îi spuse dorinţa sa - Sony, Japonia şi acolo eventual cineva de la sectorul desfacere care să vorbească englezeşte -, la care ea spuse vioi „o clipă, vă rog” şi îl puse pe „aşteptare”.

Judith schimbă o privire cu fratele ei.

— Mă simt atât de demodată, mormăi ea.

Aşteptară. Nu părea să fie o chestiune prea ieftină.

— Bună ziua, îl auziră pe Stephen, spunând în cele din urmă, iar el se străduia să vorbească încet şi clar.

Probabil că persoana de la capătul firului nu vorbea o engleză care să-ţi inspire încredere.

— Numele meu este Foxx şi vă sun din Israel. Da, Israel. Din Orientul Apropiat. Da. Între Egipt şi Syria... Palestina, exact.

Yehoshuah se strâmbă.

— Mă interesează camera video MR-01. Aş dori să ştiu dacă există undeva în Israel un distribuitor la care pot să văd aparatul. O pauză.

— MR-01, da. Încă o pauză, de data aceasta mai lungă. Nu, precis MR-01. M de la Madagascar şi R de la Rio. Linie, zero unu. Da.

Văzură ochii lui Stephen devenind tot mai mari, cu cât asculta mai mult. Vocea lui sună ciudat de schimbată când vorbi din nou.

— Ah, înţeleg. Aşa deci. Da. Atunci nu e nimic de făcut. Da. Mulţumesc frumos. Mulţumesc mult pentru informaţii. Ba da. M-aţi ajutat foarte mult. Mulţumesc mult.

Piuitul cu care întrerupse legătura sună jalnic. Stătea şi se uita cu o privire goală mai întâi la telefon, apoi spre ţărm, la al cărui capăt sudic se ţinea o petrecere. Dintr-un casetofon portabil o muzică trimitea acorduri spre ei. Siluete înalte şi întunecate dansau pe acea muzică, unele dintre ele în apă.

— Ei? rupse Judith tăcerea în cele din urmă. Stephen râse scurt şi amar.

— Science-fiction, spuse el, se uită din nou la telefon, îl închise şi îl băgă în buzunar. Science-fiction.

— Vrei, te rog, să fii mai explicit? Ce ţi-a spus? Stephen expiră zgomotos şi-şi lăsă privirea să alunece peste bazinul portuar negru ca noaptea.

— Camera video SONY MR-01, spuse el, este încă în curs de proiectare. Va ajunge pe piaţă cel mai devreme peste trei ani. În momentul acesta este doar în stadiu de proiect.

 

7

Moneda 47: Situl 98. Strat JE 14/6, Per. 30; Ph. 83. Greutate AE 2,53 g - Claudius (51-64 d.Hr.). Anul 14; procurator iudaic: Antonius Felix. - Referinţă: MESHORER 232.- Datare: 54 d.Hr.

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

 

— Ei? întrebă proprietarul celui de-al doilea mare concern media din lume triumfător. Ce părere aveţi?

Eisenhardt se sculă cu greu. Piciorul drept îi cam amorţise, evident îşi blocase circulaţia sângelui în timp ce stătuse pe vine, fără să observe.

— Greu de spus, zise el, şovăind. Pare un fel de glumă ciudată.

— Presupunând că nu este o glumă?

— Ce altceva ar putea să fie? Scriitorul îşi masă coapsele cu o mână. Doar aţi spus că unul dintre ajutoarele dumneavoastră voluntare a găsit asta. De ce credeţi că e adevărat?

John Kaun îi aruncă profesorului o privire provocatoare.

— Povestiţi-i ce ştim despre datarea descoperirii.

— Putem porni de la faptul, începu el, că stratul în care a fost găsit scheletul era neatins. Cu alte cuvinte, putem exclude faptul că mortul a fost îngropat aici ulterior. Se întâmplă relativ des, cum vă puteţi închipui, ca un cimitir să fie amenajat într-un loc unde cu secole în urmă fusese altul - mai ales într-o ţară care a fost locuită de atât de mult timp ca aceasta. De aceea trebuie să ai grijă când faci săpături, pentru că altfel atribui descoperirile altor epoci şi există precis semne certe prin care poţi recunoaşte aşa ceva. Dar aici, după cum am spus, nu a fost cazul - stratul era neatins, şi pe baza a numeroase monede, fragmente ceramice, seminţe de iarbă şi bucăţi de lemn care permit datarea lor dendocronologică ţinând cont de modelul inelelor anuale, perioada poate fi determinată fără echivoc. Cu alte cuvinte, este clar că scheletul a stat îngropat timp de două mii de ani.

— Scheletul, dădu Eisenhardt din cap aprobator. Dar nu e vorba de el. E vorba de săculeţ.

— Acesta era imediat lângă el.

— Când l-aţi văzut dumneavoastră. Era direct lângă el şi când a fost dezgropat scheletul?

— Vă pot arăta, la microscop, fire din materialul învelişului exterior al săculeţului. Provin de la un soi de plantă care nu mai creşte aici de o mie cinci sute de ani.

— Dar poate creşte altundeva.

— În plus, materialul este neîndoielnic foarte vechi.

— Bine. Cine a deschis săculeţul?

— Domnul Foxx. Tânărul care l-a găsit.

— Este ceva uzual ca ajutoarele dumneavoastră să deterioreze lucrurile descoperite?

— Nu, desigur că nu. L-am şi mustrat.

— Dar ar fi posibil să fi schimbat conţinutul săculeţului.

— Da, e posibil. Dar de ce să fi făcut asta?

— Pentru a vă juca o festă. Wilford-Smith scutură din cap.

— Nu este genul de om care să joace feste altora.

— În ordine. Scriitorul se uită de la unul la altul. Ce vreţi de fapt să fac eu acum? Am sentimentul că deja aveţi o teorie şi aceasta constă aparent în faptul că nu consideraţi că a avut loc o înşelătorie. Poate îmi spuneţi mai întâi ce credeţi dumneavoastră despre asta.

Kaun se amestecă iar în vorbă.

— Credem că nu e nici o înşelătorie la mijloc. Propun să vă enumerăm tot ce considerăm momentan ca fiind certitudine şi vă spunem după aceea ce concluzii tragem. Iar dumneavoastră ne spuneţi ce părere aveţi despre toată povestea asta.

— Mi se pare rezonabil.

— În primul rând, enumera mogulul presei, depărtând degetul arătător al mâinii drepte şi începând să meargă în sus şi în jos, stratul în care a fost găsit scheletul are o vechime de două mii de ani şi la săpături nu a fost găsit deteriorat. În al doilea rând, săculeţul este făcut dintr-un material care a fost folosit aici acum două mii de ani şi care acum nu mai este de găsit nicăieri. În al treilea rând, materialul celui de-al doilea săculeţ este fără îndoială din folie de plastic; se pare că s-a decolorat datorită unei influenţe încă necunoscute. În al patrulea rând, şi hârtia pe care sunt tipărite indicaţiile de utilizare pare să fie foarte veche,