chiar dacă pare ciudat. Vom dispune ca toate materialele - stofa, hârtia, oasele - să fie datate cu ajutorul metodei radiocarbonice; dar asta va mai dura o vreme.

— De altfel am găsit, adăugă profesorul, o plombă de amalgam în dinţii craniului. Amalgamul a fost folosit pentru plombe dentare pentru prima oară în Franţa, în 1847.

— O invenţie care s-a pierdut?

— Nu. Mortul are două măsele găurite şi plombate, dar în rest o mulţime de dinţi groaznic de cariaţi. Mulţi lipsesc. Dacă ar fi existat un dentist atât de progresist în anul 50, s-ar fi dus din nou la el.

Eisenhardt expiră oftând, încrucişa braţele la spate, făcu câţiva paşi, se întoarse din nou şi merse pe acelaşi drum înapoi, se opri în faţa mormântului şi se uită în jos spre oasele pe jumătate dezgolite. Mirosea a praf fierbinte. Craniul lucea în lumina lămpilor din tavan, doar orbitele aruncau umbre întunecate.

— Credeţi că este un călător în timp, nu-i aşa?

O linişte cât o bătaie a inimii şi apoi îl auzi pe John Kaun râzând.

— Vedeţi? îi strigă el profesorului. Ce v-am spus? Pentru un scriitor de science-fiction este o bagatelă. Când noi ne batem capul, el aruncă doar o privire şi, brusc, ştie ce se-ntâmplă!

Bătu din palme ca un copil, dar nici măcar acest gest nu părea caraghios la el, ci mai degrabă ameninţător. Eisenhardt simţi cum i se puse un ghem în stomac.

— Deci asta este senzaţia dumneavoastră arheologică, spuse el. Scheletul unui călător în timp.

Kaun făcu o pauză.

— Nu, zise el pe un ton ca şi cum abia acum îi era limpede că Eisenhardt încă nici nu pricepuse cel mai important lucru.

— Nu asta e senzaţional.

— Dar ce, mă rog?

— Gândiţi-vă doar, îl invită bărbatul în costumul bleumarin-închis. Un călător în timp. Cu o cameră video.

Eisenhardt se uită fix la el. Înţelegea.

— Oh, Dumnezeule! exclamă el involuntar.

Kaun zâmbi lacom.

— Da... Oare ce o fi vrut el acum două mii de ani?

*

Căutau drumul înapoi spre maşina lui Yehoshuah şi vrând-nevrând mergeau repede, ca şi cum i-ar fi urmărit cineva.

— Uitaţi tot ce am vorbit despre crimă, spuse Stephen. Asta n-a fost crimă.

— Dar ce?

— Omul chiar a murit acum două mii de ani, a fost îngropat şi noi l-am dezgropat.

— Şi săculeţul? Cu indicaţiile de utilizare?

— Şi el.

Ce oraş mai era şi ăsta în care la ora unu şi jumătate dimineaţa existau străzi blocate de maşini? Stephen se opri, se uită la haos şi se întoarse apoi spre cei care-l însoţeau.

— Teoria mea pare complet dementă, dar explică totul. Fiţi atenţi: în viitorul apropiat, cineva va descoperi cum se pot realiza călătorii în timp. Cel mai devreme în trei ani, poate ceva mai târziu, dar oricum într-o perioadă în care această Sony MR-01 va fi cea mai bună cameră video care poate fi obţinută cu bani. Căci cineva o cumpără şi călătoreşte două mii de ani în trecut. Dintr-un anume motiv însă nu reuşeşte să se întoarcă înapoi în timpul său. Deci trebuie să rămână acolo, să trăiască printre oamenii de atunci, până ce într-o bună zi moare. Este îngropat şi cineva îi pune în mormânt săculeţul cu indicaţiile de funcţionare, fără să ştie de fapt despre ce este vorba. Şi noi l-am dezgropat din nou - cu câţiva ani înainte să înceapă călătoria sa!

Se uita la cei doi care rămăseseră cu gurile căscate.

— Asta ar însemna, spuse Judith într-un târziu, că acela al cărui schelet se află acolo jos, mai trăieşte?

— Exact.

Yehoshuah făcea impresia unui om încremenit.

— Atunci trebuie să-l găsim, să-l avertizăm.

— Şi apoi?

— Să nu înceapă călătoria.

— Dar atunci nu-l găsim, argumentă sora lui. Şi, dacă nu îl găsim, nu ne vine deloc ideea să-l avertizăm. Şi, dacă nu îl avertizăm, tot începe călătoria. Deci tot îl găsim. Râse cristalin, entuziasmată. Poate tot nu sunt atât de demodată!

— Asta e într-adevăr o teorie dementă! se adresă Yehoshuah acuzator lui Stephen. Capul meu o ia razna dacă încep să mă gândesc la asta.

Se puseră din nou în mişcare. Dintr-un şir de uşi batante ieşeau deodată oameni afară şi doar după un timp Stephen înţelese că trebuie să se fi terminat un film. Se înghesuiră printre maşinile urât mirositoare care claxonau, pentru a ajunge pe partea cealaltă a străzii, cotind, la îndemnul lui Yehoshuah, pe o stradă transversală mai liniştită şi întunecată.

— Nu e vorba să-l avertizăm pe om, spuse Stephen. Îmi închipui că într-adevăr ştia că nu se va întoarce. Poate călătoria în timp funcţionează doar unidirecţional şi poate nu a avut încotro.

— Dar cine ar face aşa ceva? întrebă Yehoshuah.

— Ei, Doamne! Pentru un motiv ca ăsta?

— Ce motiv?

Se opri şi se uită la ei uluit.

— Care motiv? Pot călători două mii de ani în trecut. Ştiu că nu mă întorc, dar pot lua cu mine cea mai bună cameră video care există. Oare ce voi filma?

Tot două expresii fără pic de înţelegere. Până ce Stephen pricepu în cele din urmă.

— Ei drăcie! murmură el. E clar. Voi sunteţi evrei. E logic... Trase adânc aer. Deci, încă odată. Gândiţi-vă, omul care călătoreşte în trecut ia cu el indicaţiile de folosire în versiune americană. Nu cea japoneză, nu cea ebraică. Probabil că este american. Şi pentru un american care şi-a luat asupra sa să călătorească în trecut două mii de ani şi să nu se întoarcă, poate fi în toată lumea de atunci un singur motiv interesant - Isus din Nazareth. Isus Hristos.

Pe durata unei bătăi a inimii avu senzaţia că îşi părăseşte trupul, se vedea pe el însuşi stând acolo, pe o stradă îngustă şi întunecată din Tel Aviv, simţind ecoul cuvintelor sale întorcându-se din pereţii caselor din jur. Apoi senzaţia trecu. Clipi. Ce spunea?

— E adevărat, spuse Judith gânditoare. Isus a trăit pe vremea aceea.

— Da. Pe asta se bazează sistemul cronologic. Apoi îşi aduse aminte că şi cultura iudaică avea propriul calendar; că după acesta, acum, era aproximativ anul 5760. Dar chiar şi administraţia statului Israel se ghida după calendarul creştin. Pe moment nu-şi amintea de nici un stat din lume care să nu se ghideze după acesta. Da, se putea spune pe bună dreptate că tot sistemul cronologic se baza pe el.

Stephen simţi cum i se umezeau palmele. Un fior îi trecu pe spate şi pe ceafa.