— John Kaun, continuă el cu o voce straniu de emoţionantă, a construit aceeaşi teorie. De aceea este aici. Îşi spune că undeva trebuie să fie şi camera, împachetată şi sigilată, pentru a rezista peste două mii de ani - şi în cameră va fi şi banda video.

O văzu pe Judith încuviinţând încet din cap cu înţelegere. Văzu faţa lui Yehoshuah la lumina străzii - arăta palid. Totul era clar. Bucăţile puzzle-ului se potriveau. Cuvintele cădeau ca pietrele unui joc de domino la capătul şirului.

— Vrea să intre în posesia acestui film video, spuse el.

8

A fost cercetată structura peretelui de căptuşire a unor tipuri de vase, prin desprinderea unor bucăţi din fragmentele ceramice şi prin noua ardere a lor într-un cuptor încălzit electric, oxidant, la care probele au fost expuse o oră întreagă la temperatura maximă de 800°-900°C pentru ceramica epocii de fier, franco-bizantine/arabe şi la 1000°C pentru ceramica Evului Mediu şi a perioadelor mai târzii. Prin oxidare, ciobul capătă de obicei o culoare deschisă, iar adaosurile degresante şi învelişurile devin mai vizibile. Eventuale stricăciuni ale cioburilor provocate de temperaturile înalte, permit aflarea temperaturilor de ardere iniţiale (comparaţi cu cap. III. 5-1)

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet-Hamesh

Rulota lui John Kaun nu putea fi descrisă decât cu cuvintele „potrivit rangului”. Cea mai mare parte a sa era ocupată de un birou ai cărui pereţi erau placaţi cu lemn închis şi podeaua era acoperită cu un covor gri atât de pufos, de se afunda piciorul până la gleznă şi pe care pantofii lor prăfuiţi lăsaseră urme a căror privelişte era de-a dreptul dureroasă. Încăperea era dominată de un birou imens de mahon, pe care se afla una dintre acele lămpi de alamă cu abajur verde cum le văzuse Eisenhardt până acum doar în filmele americane. În spatele impozantului scaun de piele neagră atârna o pictură în ulei, ce părea scumpă şi probabil chiar era, pe o măsuţă alăturată se afla un calculator, pe al cărui monitor se învârtea încet sigla firmei Kaun Enterprises, iar alături o întreagă baterie de telefoane. Eisenhardt se gândi la antenele de pe acoperişul rulotei, printre ele o imensă antenă-farfurie, care probabil că era în legătură cu un satelit de comunicare. O fi stând John Kaun departe de cartierul său general în pustiul izolat, dar făcea în orice caz ceea ce era fezabil din punct de vedere tehnic în zilele noastre pentru a-şi conduce firma în continuare. Şi cel mai bun lucru: încăperea era plăcut de răcoroasă.

— Ce doriţi să beţi? întrebă industriaşul şi deschise un frigider plin ochi cu sticle, în care luceau promiţător lichide în toate culorile. Whisky canadian pentru dumneavoastră, domnule profesor?

— Da, vă rog, suspină Wilford-Smith şi se afundă într-unul dintre fotolii.

Părea obosit.

— Dumneavoastră, domnule Eisenhardt? Scriitorul ezită. Bea rareori alcool, mai puţin din motive de sănătate sau principiale, mai degrabă din simplul motiv că după aceea se simţea mai puţin bine decât înainte. Alcoolul era pentru el ceva ce îl leza. În cel mai bun caz îl făcea somnoros.

— Aveţi ceva fără alcool? întrebă el.

Kaun se uită la el cu o privire în care lui Eisenhardt i se păru că vede o dezaprobare iritată. Ca şi cum ar fi încălcat nişte reguli nescrise. Parcă ar fi fost din cei care strică jocurile. Dar magnatul întrebă, fără să clipească:

— Ce doriţi? O cola? O bere? Un pahar de Perrier?

— Cola ar fi grozav.

Kaun le întinse paharele, îşi amestecă după aceea o băutură ceva mai costisitoare şi luă loc în spatele biroului. Eisenhardt se aştepta ca preşedintele consiliului de administraţie să se întindă puţin, să-şi slăbească nodul de la cravată şi apoi să se rezeme relaxat de speteaza scaunului, dar Kaun gustă doar puţin din pahar, se aplecă în faţă şi se uită în ochii scriitorului.

— Ce părere aveţi despre chestia asta? dori el să ştie.

— Mmm, făcu Eisenhardt şi îşi căută cuvintele. Şi în munca lui zilnică asta nu îi venea uşor; în engleză îi venea dublu de greu. Cum să spun? Cumva am sentimentul că din greşeală am ajuns într-un film cu Indiana Jones.

Mogulul mass-mediei nu spuse nimic.

— Sunteţi sigur că nu sunteţi ţinta unei înşelătorii? întrebă Eisenhardt. Gândiţi-vă la jurnalele lui Hitler.

— Acesta a fost primul lucru la care m-am gândit. Există jurnale ale lui Joseph Goebbels şi acelea sunt adevărate. Kaun aruncă o privire pe ceasul de la mână, subţire, din aur şi părea fantastic de scump. Între timp, probele materialului trimise la Chicago trebuie să fi ajuns, pentru ca vechimea sa să fie determinată prin metoda radiocarbon. Dacă se dovedeşte că hârtia are două mii de ani, atunci nu poate exista altă explicaţie pentru asta decât că a făcut cineva o călătorie în timp. Doar sunteţi de acord, nu-i aşa?

— Da.

— Există această cameră video. Sunt sigur. Şi mai sunt sigur că este încă bine păstrată.

Eisenhardt strânse în sfârşit acele cuvinte pentru un contra-argument, care de câtva timp îi trecuse prin cap.

— V-aţi gândit deja, dacă o bandă video, care stă două mii de ani îngropată, poate să mai conţină o înregistrare?

O înregistrare video este o consemnare magnetică. În decursul timpului magnetizarea ar trebui să scadă. După două mii de ani s-ar putea să fie doar un fâșâit.

— Exact, dădu Kaun din cap. Acesta a fost primul lucru pe care l-am verificat. Am vorbit cu oameni de ştiinţă de la NASA, care evaluează semnale radio de la sonde spaţiale, care fotografiază planete atât de depărtate ca Uranus şi Neptun. Aceşti oameni au o problemă foarte asemănătoare, şi anume să filtreze semnalele slabe ale acestor sonde din zgomotul cosmic de fond. În imaginile clare precum cristalul pe care le redau, observaţi ce reuşesc să facă. Va dura poate destul de mult şi va fi nevoie de calcule minuţioase pe computere scumpe, performante, dar va fi posibil ca imaginile de pe această cameră video să fie făcute vizibile, indiferent de cât sunt de vechi.

— Aha, făcu Eisenhardt stupefiat. Da, suna plauzibil.

— Evident, nu am spus nimic despre un călător în timp, adăugă Kaun. Acum chiar