ului şiretlicul ei ordinar, în timp ce îi smulse cuţitul şi îl aruncă. Sări din pat în picioare. Pe faţa lui se citea înfrigurare, buimăceală şi dezamăgire. Nu ştia ce să facă: să se repeadă afară pe uşă, spre libertate, sau să se prăvălească pe pat, ca s-o iubească şi să fie din nou, ca un nenorocit, la mila ei. Ea îl scuti să aleagă, izbucnind, cu totul imprevizibil, în lacrimi. El înmărmuri din nou.

  De data asta plângea fără alte sentimente în afară de supărare, o supărare umilă, vlăguitoare, profundă, uitând cu totul de el. Disperarea ei era patetică, cum stătea cu frumosul ei cap, mândru şi furtunos, aplecat, cu umerii încovoiaţi, îmblânzită. De data asta suferinţa ei era reală. Hohote puternice, sfâşietoare, o sufocau şi o scuturau. Nu mai era conştientă de prezenţa lui, nu-i mai păsa de el. Atunci ar fi putut ieşi fără probleme din cameră. Dar preferă să rămână ca s-o consoleze şi s-o ajute.

  — Te rog, rosti el confuz, cu un braţ după umerii ei, amintindu-i cu o tristeţe dureroasă cât de confuz şi de slăbit se simţise în avion, când se întorcea de la Avignon şi Snowden i se plângea tot timpul că îi este frig, tare frig, şi Yossarian nu-i putea oferi în schimb decât: „Linişteşte-te, linişteşte-te, linişteşte-te. Te rog”, repeta el, înţelegător. „Te rog, te rog.”

  Ea stătu lipită de el şi plânse, până când păru atât de vlăguită, încât nu mai putu să plângă şi nu-l privi nici măcar o dată decât când el îi întinse batista, după ce se potolise. Fata îşi şterse obrajii cu o umbră de zâmbet politicos şi îi înapoie batista murmurând Grazie, grazie, cu o smerită şi feciorelnică bună-cuviinţă şi atunci, fără a-şi anunţa prin nimic schimbarea dispoziţiei, îşi îndreptă unghiile de la ambele mâini spre ochii lui. După ce i le înfipse în ambii ochi, scoase un ţipăt victorios.

  — Ha! Assassino! urlă ea şi se repezi veselă în cealaltă parte a încăperii, ca să ia cuţitul de pâine şi să termine cu el.

  Yossarian se ridică pe jumătate orb şi porni împleticindu-se după ea. Se îngrozi de ceea ce-i văzură ochii. Sora mai mică a târfei lui Nately, tocmai ea! venea după el cu un alt cuţit lung, de pâine!

  — Ah, nu! se tângui el cutremurându-se şi îi azvârli cuţitul din mână, lovind-o tare, de sus, în încheietura mâinii.

  Îşi pierdu de tot răbdarea cu toată grămada aia grotescă şi absurdă. Nu putea şti cine s-ar mai putea repezi la el din uşă, cu un alt cuţit lung de bucătărie, şi o ridică de pe podea pe sora mai mică a târfei lui Nately, o aruncă spre târfa lui Nately şi ieşi în fugă din cameră, din apartament, coborând scara. Cele două fete alergară pe hol după el. Auzi zgomotul paşilor lor din ce în ce mai departe în urma lui, până când acesta încetă cu totul. Auzi apoi hohote de plâns drept deasupra capului. Privind înapoi, în sus, prin casa scărilor, o zări pe târfa lui Nately stând ghemuită pe o treaptă, plângând cu faţa în mâini, în timp ce sălbatica şi năvalnica ei soră stătea agăţată periculos peste balustradă, strigând fericită la el Bruto! Bruto! şi fluturând spre el cuţitul de pâine, de parcă ar fi fost o nouă jucărie fascinantă pe care abia aştepta s-o folosească.

  Yossarian reuşi să evadeze, dar continuă să se uite îngrijorat peste umăr, în timp ce se retrăgea pe stradă. Oamenii îl priveau intrigaţi, făcându-l să se teamă şi mai mult. Mergea cu o grabă nervoasă, întrebându-se ce anume din înfăţişarea lui atrăgea atenţia tuturor. Când atinse cu mâna un loc dureros de pe frunte, degetele i se mânjiră de sânge şi înţelese. Îşi şterse faţa şi gâtul cu o batistă. Oriunde tampona cu ea, aduna noi pete roşii. Sângera peste tot. Intră repede în clădirea Crucii Roşii şi cobori scara de marmură albă spre toaleta pentru bărbaţi, unde îşi curăţă nenumăratele răni vizibile cu apă rece şi săpun, îşi aranjă gulerul de la cămaşă şi se pieptănă. Nu mai văzuse în viaţa lui o faţă atât de plină de vânătăi şi de zgârieturi ca aceea care îl privea încă din oglindă, ameţită, speriată şi stânjenită. Ce naiba voia de la el?

  Când ieşi din toaleta pentru bărbaţi, o găsi pe târfa lui Nately pândind afară. Stătea ghemuită la perete, lângă picioarele scării, şi se năpusti la el ca un şoim, ţinând în pumn un cuţit de friptură argintiu. El îi pară atacul ridicând cotul şi îi dădu un pumn zdravăn în falcă. Femeia dădu ochii peste cap. El o prinse înainte de a cădea şi o puse încet jos. Apoi urcă scara şi ieşi din clădire în fugă. Îşi petrecu următoarele trei ore căutându-l prin oraş pe Joe Flămândul, ca s-o poată şterge din Roma până nu-l găsea ea din nou. Nu s-a simţit în siguranţă decât după ce a decolat avionul. Când au aterizat în Pianosa, târfa lui Nately, travestită cu o salopetă verde de mecanic, aştepta cu cuţitul de friptură, exact în locul în care a oprit avionul şi singurul lucru care l-a salvat, în clipa când ea a încercat să i-l înfigă în piept, încălţată cu pantofi cu toc, a fost pietrişul de sub picioarele ei, care a făcut-o să alunece. Total uluit, Yossarian a băgat-o în avion şi a imobilizat-o pe podea cu ambele braţe făcute cruce, în timp ce Joe Flămândul cerea prin radio turnului de control permisiunea de a se întoarce la Roma. La Aeroportul din Roma, Yossarian o aruncă din avion pe pista de rulare şi Joe Flămândul decolă imediat spre Pianosa, fără a opri motoarele. Abia respirând, Yossarian cercetă prudent fiecare siluetă, în timp ce el şi Joe Flămândul străbăteau escadrila, îndreptându-se spre corturile lor. Joe Flămândul îl privi tot timpul cu o expresie comică.

  — Eşti sigur că toată povestea asta nu ţi s-a năzărit? întrebă şovăielnic Joe Flămândul după un timp.