— Poate că mi s-a năzărit şi mie. De ce vrea să te omoare?

  — Niciodată nu m-a plăcut. Poate din cauză că i-am spart nasul sau poate din cauză că am fost singurul cu care a dat ochii când a aflat vestea. Crezi că o să se întoarcă?

  În seara aceea, Yossarian se duse la clubul ofiţerilor şi rămase acolo până târziu. Când se apropie de cort, se uită cu coada ochiului după târfa lui Nately. Se opri când o văzu ascunzându-se în tufişuri, cu un cuţit imens de tranşat carnea în mână şi travestită în fermier din Pianosa. Yossarian se furişă fără zgomot în spatele ei şi o înşfăcă.

  — Caramba! exclamă ea turbată şi i se împotrivi ca o pisică sălbatică, în timp ce el o târî în cortul lui şi o trânti pe jos.

  — Hei, ce se întâmplă? se interesă somnoros unul dintre băieţii cu care împărţea cortul.

  — Ţine-o aici până mă întorc, ordonă Yossarian, smulgându-l din pat şi aruncându-l peste ea, după care ieşi repede. Ţine-o!

  — Dacă mă lăsaţi să-l omor fac cioca-cioc cu voi toţi, se oferi ea.

  Ceilalţi băieţi din cort săriră din paturi când văzură că era o fată şi încercară toţi să facă cioca-cioc cu ea, în timp ce Yossarian alergă la Joe Flămândul, care dormea ca un prunc. Yossarian luă motanul lui Huple de pe faţa lui Joe Flămândul şi îl scutură până îl trezi. Joe Flămândul se îmbrăcă rapid. De data asta zbură cu avionul spre nord şi pătrunse în Italia mult în spatele liniilor inamice. Când au ajuns peste teren plat, i-au pus o paraşută târfei lui Nately şi au împins-o prin trapa de salvare. Yossarian era convins că scăpase în sfârşit de ea şi răsuflă uşurat. Odată ajuns în Pianosa, apropiindu-se de cortul lui, o siluetă se ivi din întuneric chiar lângă cărare şi Yossarian leşină. Se trezi şezând pe pământ şi aşteptă să intre cuţitul în el, aproape dorindu-şi acea lovitură fatală care îi putea aduce liniştea. Dar dimpotrivă, o mână prietenească îl ajută să se ridice. Mâna aparţinea unui pilot din escadrila lui Dunbar.

  — Cum te simţi? întrebă în şoaptă pilotul.

  — Destul de bine, răspunse Yossarian.

  — Te-am văzut căzând adineauri. Am crezut că ai păţit ceva.

  — Cred că am leşinat.

  — În escadrila mea se zvoneşte că le-ai spus că n-o să mai efectuezi misiuni de luptă.

  — E adevărat.

  — Pe urmă au venit cei de la regiment şi ne-au spus că zvonul nu era adevărat şi că doar ai glumit.

  — Era o minciună.

  — Crezi că vei scăpa nepedepsit?

  — Habar n-am.

  — Ce-o să-ţi facă?

  — Habar n-am.

  — Crezi că o să te trimită la curtea marţială pentru dezertare în faţa inamicului?

  — Habar n-am.

  — Sper să scapi, spuse pilotul din escadrila lui Dunbar, făcându-se nevăzut. Să-mi spui cum te mai simţi.

  Yossarian privi în urma lui câteva secunde, apoi îşi continuă drumul spre cort.

  — Psst! rosti un glas, la câţiva paşi în faţa lui.

  Era Appleby, ascuns după trunchiul unui copac.

  — Cum te simţi?

  — Destul de bine, spuse Yossarian.

  — I-am auzit spunând că te vor ameninţa cu curtea marţială pentru dezertare în faţa inamicului. Dar au zis că nu vor încerca să dea curs ameninţării, pentru că nici măcar nu sunt siguri că acuzaţia împotriva ta este fondată. Şi pentru că ar putea apărea într-o lumină proastă în faţa noilor comandanţi. Pe lângă asta, încă eşti un mare erou, pentru că te-ai rotit de două ori pe deasupra podului de la Ferrara. Presupun că eşti totuşi cel mai mare erou pe care-l avem acum în grup. M-am gândit că ţi-ar plăcea să afli că vor doar să te intimideze.

  — Îţi mulţumesc, Appleby.

  — E singurul motiv pentru care m-am hotărât să vorbesc iar cu tine. Ca să te previn.

  — Apreciez.

  Appleby îşi târşâi sfios bombeurile pantofilor pe pământ.

  — Îmi pare rău că ne-am bătut atunci cu pumnii în clubul ofiţerilor, Yossarian.

  — Nici o problemă.

  — Dar n-am dat eu primul. Cred că totul a pornit de la Orr, pentru că m-a pocnit în faţă cu paleta de ping-pong. De ce-a făcut asta?

  — Fiindcă îl băteai.

  — Şi nu trebuia să-l bat? Nu-i asta problema? Acum că a murit, cred că nu mai contează dacă sunt sau nu mai bun la ping-pong.

  — Cred că nu.

  — Şi îmi pare rău că am făcut atâta tărăboi pentru pastilele alea de atabrină în avion. Dacă vrei să te molipseşti de malarie e treaba ta, nu?

  — Nici o problemă, Appleby.

  — Să ştii că le-am spus colonelului Korn şi colonelului Cathcart că nu cred că ar trebui să te oblige să mai pleci în misiune dacă nu vrei şi ei au spus că i-am dezamăgit foarte mult.

  Yossarian zâmbi, trist şi amuzat în acelaşi timp.

  — Normal că i-ai dezamăgit.

  — Păi mie puţin îmi pasă. Ce naiba, ai şaptezeci şi una de misiuni. E prea deajuns. Crezi că or să te lase în pace?

  — Nu.

  — Ascultă, dacă te lasă în pace, vor fi nevoiţi să ne lase şi pe noi în pace, nu?

  — Tocmai de-aia nu pot să mă lase-n pace.

  — Şi ce crezi că vor face?

  — Habar n-am.

  — Crezi că te vor trimite la curtea marţială?

  — Habar n-am.

  — Ţi-e frică?

  — Da.

  — O să mai pleci în misiune?

  — Nu.

  — Sper să nu-ţi facă într-adevăr nimic, şopti Appleby cu convingere. Sper din toată inima.

  — Îţi mulţumesc, Appleby.