class="p1">  — Nici eu nu prea mă bucur că mai am de efectuat atâtea misiuni, acum când se pare că am câştigat războiul. O să te anunţ dacă mai aflu ceva.

  — Îţi mulţumesc, Appleby.

  — Hei, strigă o voce înăbuşită şi autoritară din tufele fără frunze care creşteau lângă cortul lui, într-un pâlc înalt până la brâu, după ce Appleby plecase.

  Havermeyer se ascundea acolo, stând pe vine. Mânca alune sfărâmate şi porii lui mari şi unsuroşi păreau nişte cruste întunecate.

  — Cum te simţi? întrebă el, când Yossarian ajunse în dreptul lui.

  — Destul de bine.

  — O să mai pleci în misiune?

  — Nu.

  — Şi dacă încearcă să te oblige?

  — N-o să le permit.

  — Eşti laş?

  — Da.

  — Te vor trimite la curtea marţială?

  — Probabil că vor încerca.

  — Ce-a spus maiorul Major?

  — Maiorul Major a plecat.

  — L-au dispărut ei?

  — Habar n-am.

  — Ce vei face dacă se decid să te dispară?

  — O să încerc să-i împiedic.

  — Nu ţi-au oferit vreun târg sau altceva, dacă vei continua să zbori?

  — Piltchard şi Wren au spus că vor aranja să fac numai zboruri de rutină.

  Havermeyer se înveseli.

  — Ascultă, ăsta pare un târg foarte bun. Mi-ar plăcea şi mie. Pun pariu că ai primit imediat.

  — Am refuzat.

  — Ai făcut o prostie.

  Faţa apatică, de neghiob, a lui Havermeyer se încruntă consternată.

  — Păi, un asemenea târg nu prea era corect faţă de noi ceilalţi, nu-i aşa? Dacă tu ai face numai zboruri de rutină, unii dintre noi am fi nevoiţi să efectuăm şi partea ta de misiuni periculoase, nu-i aşa?

  — Exact.

  — Păi, asta nu-mi place! exclamă Havermeyer, ridicându-se duşmănos, cu mâinile înfipte în şolduri. Nu-mi place deloc. Deci se pregătesc să mă reguleze pe mine regeşte, numai pentru că tu eşti, fir-ar să fie, prea laş ca să mai pleci în misiune, nu?

  — Discută cu ei, spuse Yossarian şi îşi duse prudent mâna la pistol.

  — Nu, nu dau vina pe tine, spuse Havermeyer, chiar dacă nu te simpatizez. Dar să ştii că nici nu mor de fericire fiindcă trebuie să mai efectuez atâtea misiuni. Nu există vreo metodă prin care să pot scăpa şi eu?

  Yossarian chicoti ironic şi glumi.

  — Ia-ţi un pistol şi vino alături de mine.

  Havermeyer clătină din cap, cufundat în gânduri.

  — Nu, nu pot face asta. I-aş face de râs pe soţia şi pe copiii mei, dacă m-aş purta ca un laş. Nimănui nu-i plac laşii. Şi pe lângă asta, vreau să rămân militar în rezervă după ce se termină războiul. Militarii în rezervă primesc cinci sute de dolari pe an.

  — Atunci mai efectuează câteva misiuni.

  — Da, cred că asta o să fac. Ascultă, crezi că ai vreo şansă să te scoată din luptă şi să te trimită acasă?

  — Nu.

  — Dar dacă te trimit şi te lasă să iei cu tine încă o persoană, o să mă alegi pe mine? Să nu-l alegi pe unul ca Appleby.

  Alege-mă pe mine.

  — De ce naiba ar face una ca asta?

  — Nu ştiu. Dar, dacă o vor face, nu uita că eu te-am rugat primul, da? Şi să-mi spui ce-ai mai făcut. Eu o să te aştept aici, în tufe, în fiecare seară. Poate că n-or să-ţi facă nimic şi nici eu n-o să mai plec în misiune. E-n regulă?

  Toată seara următoare se tot iviră oameni din întuneric, care-i aţineau calea ca să-l întrebe ce mai face, solicitându-i informaţii confidenţiale, cu figuri obosite şi frământate, bazându-se pe o înrudire morbidă şi clandestină de care el nu avea habar. Oameni din escadrilă pe care îi cunoştea vag apăreau de nicăieri când trecea el şi îl întrebau ce mai face. Chiar şi oameni din alte escadrile veneau pe rând să se ascundă în întuneric, de unde ieşeau apoi la iveală. Oriunde se ducea după apusul soarelui, cineva stătea la pândă ca să-i iasă în cale şi să-l întrebe ce mai face. Îi aţineau calea oameni ascunşi în copaci şi în tufişuri, în şanţuri şi în bălării înalte, după colţurile corturilor şi după aripile maşinilor parcate. Chiar şi unul dintre cei cu care împărţea cortul îi aţinu calea ca să-l întrebe ce mai face şi se rugă de el să nu spună nici unuia dintre ceilalţi băieţi cu care împărţea cortul că îi aţinuse calea. Yossarian se apropia de fiecare siluetă care-i făcea semn cu mâna, extrem de prudent, cu mâna pe pistol, neştiind niciodată care dintre umbrele şuierătoare se va transforma până la urmă mişeleşte în târfa lui Nately, sau mai rău, în vreo autoritate guvernamentală legal constituită, trimisă acolo ca să-l ciomăgească fără milă, până îşi va pierde cunoştinţa. Părea că vor fi nevoiţi să comită un asemenea gest. Nu voiau să-l trimită la curtea marţială pentru dezertare în faţa inamicului, pentru că la o distanţă de o sută treizeci şi cinci de mile de inamic nu prea se chema că era în faţa inamicului şi pentru că Yossarian era cel care doborâse în cele din urmă podul de la Ferrara, rotindu-se de două ori pe deasupra ţintei şi ucigându-l pe Kraft – întotdeauna era cât pe-aci să uite de Kraft, când număra morţii pe care-i cunoştea. Dar trebuiau să-i facă totuşi ceva şi cu toţii aşteptau înfriguraţi să vadă ce grozăvie va fi.

  În timpul zilei îl evitau, inclusiv Aarfy, şi Yossarian înţelese că erau cu totul alţi oameni ziua, când erau împreună, decât când erau singuri pe întuneric. Nu se sinchisea deloc de ei, în timp ce umbla de-a-ndăratelea, cu mâna pe pistol, aşteptând ultimele linguşiri, ameninţări şi îndemnuri de la regiment, ori de câte ori căpitanii Piltchard şi Wren se întorceau de la încă o