conferinţă importantă, împreună cu colonelul Cathcart şi colonelul Korn. Joe Flămândul nu prea se mai arăta şi singura persoană, în afară de el, care îi mai vorbea, era căpitanul Black, care îi spunea „Bătrânul Sângeros şi Viteaz” cu o voce veselă, aţâţătoare, ori de câte ori îl striga şi care se întoarse de la Roma pe la sfârşitul săptămânii ca să-i spună că târfa lui Nately dispăruse. Lui Yossarian îi păru rău, cuprins de dor şi de remuşcări. Îi simţea lipsa.

  — A dispărut? repetă el pe un ton găunos.

  — Da, a dispărut.

  Căpitanul Black râse, micşorându-şi de oboseală ochii urduroşi, în timp ce pe faţa lui ascuţită răsărea ca de obicei o perie rară de peri blond-roşcaţi. Îşi frecă pungile de sub ochi cu amândoi pumnii.

  — M-am gândit că ar fi bine să-i mai ard o scatoalcă curvei ăleia tâmpite, în amintirea trecutului, dacă tot eram la Roma. Uite numai aşa, ca să se răsucească puştiul ăla, Nately, în mormânt, ha, ha! Ţii minte cum îl înţepam? Dar nu era nimeni acolo.

  — Ea n-a lăsat vorbă nimănui? insistă Yossarian, care îşi făcuse tot timpul griji pentru fată, întrebându-se cât de mult o fi suferind şi simţindu-se aproape singur şi părăsit, în lipsa atacurilor ei sălbatice, imposibil de domolit.

  — Nu e nimeni acolo! exclamă vesel căpitanul Black, încercând să-l facă pe Yossarian să înţeleagă. Nu pricepi? Au plecat toate. S-a închis mustăria.

  — Au plecat?

  — Da, au plecat. Au fost azvârlite în stradă.

  Căpitanul Black chicoti din nou voios şi ascuţitul măr al lui Adam îi sălta în sus şi-n jos în gâtul uscăţiv, de atâta veselie.

  — Şandramaua e pustie. Poliţia militară a distrus tot apartamentul şi le-a alungat pe târfe. Să nu mori de râs?

  Yossarian era speriat şi începu să tremure.

  — Dar de ce au făcut asta?

  — Ce contează? răspunse căpitanul Black cu un gest exuberant. Le-au azvârlit în stradă. Ce zici de asta? Toată gaşca!

  — Dar sora cea mică?

  — Azvârlită şi ea, spuse râzând căpitanul Black. Azvârlită o dată cu toate celelalte curve. Drept în stradă.

  — Dar e o copilă! obiectă înfierbântat Yossarian. Nu cunoaşte pe nimeni în tot oraşul. Ce se va alege de ea?

  — Ce naiba îmi pasă mie? răspunse căpitanul Black, ridicând indiferent din umeri, apoi brusc se holbă surprins la Yossarian, cu o licărire vicleană în ochii ce exprimau o mândrie iscoditoare. Hei, ce-i cu tine? Dacă aş fi ştiut că te va supăra atât de tare, aş fi venit să-ţi spun imediat, numai ca să-ţi mănânci ficaţii. Hei, unde pleci? Vino înapoi! Vino încoace să-ţi mănânci ficaţii!

  CETATEA ETERNĂ.

  Yossarian plecase fără permisie oficială cu Milo, care, în timp ce avionul se îndrepta spre Roma, clătină din cap reprobator şi, ţuguindu-şi buzele pioase, îl informă pe Yossarian pe un ton ecleziastic că îi era ruşine de el. Yossarian dădu din cap. Milo spunea că Yossarian se dădea în mod grosolan în spectacol umblând de-a-ndăratelea, cu pistolul la şold şi refuzând să mai plece în misiune. Yossarian dădu din cap. Era un gest neloial faţă de escadrilă şi stânjenitor pentru superiorii lui. Îl punea pe Milo într-o situaţie foarte neplăcută. Yossarian dădu iarăşi din cap. Oamenii începeau să bombăne. Nu era corect din partea lui Yossarian să se gândească numai la pielea lui, în timp ce oameni ca Milo, colonelul Cathcart, colonelul Korn şi ex-caporalul Wintergreen făceau tot posibilul să câştige războiul. Oamenii cu şaptezeci de misiuni începeau să bombăne pentru că trebuiau să efectueze optzeci şi exista pericolul ca unii dintre ei să se înarmeze şi ei cu pistoale şi să umble de-a-ndăratelea. Moralul oamenilor se deteriora şi asta numai din vina lui Yossarian. Ţara era în pericol, iar el îşi periclita drepturile tradiţionale la libertate şi independenţă, prin faptul că îndrăznea să şi le exercite.

  Yossarian continua să dea din cap pe scaunul copilotului şi încerca să nu audă flecăreala lui Milo. Îl frământa gândul la târfa lui Nately, dar şi la Kraft şi Orr, la Nately şi Dunbar, la Puştiul Sampson şi la McWatt, la toţi oamenii săraci, proşti şi bolnavi, pe care-i văzuse în Italia, Egipt şi în nordul Africii şi despre care ştia că există şi în alte părţi ale lumii, iar în plus îi avea pe conştiinţă pe Snowden şi pe sora mai mică a târfei lui Nately. Yossarian credea că ştia de ce îl considera târfa lui Nately vinovat pentru moartea lui Nately şi voia să-l ucidă. Cum naiba să nu-l ucidă? Lumea era în stăpânirea bărbaţilor şi ea, împreună cu toţi cei mai tineri decât el, avea tot dreptul să-l învinuiască pe el şi pe cei mai în vârstă decât el pentru nefireasca tragedie care se abătuse asupra lor; aşa cum ea, chiar în durerea ei, trebuia învinuită pentru toate nenorocirile produse de bărbaţi, căzute pe capul surorii ei mai mici şi pe capul tuturor copilelor din urma ei. Cineva va trebui să facă până la urmă ceva. Fiecare victimă era acuzat, fiecare acuzat era victimă şi cineva va trebui să ia până la urmă atitudine şi să încerce să spargă scârbosul lanţ al obiceiurilor moştenite, care îi ameninţa pe toţi. În unele zone ale Africii mai erau încă răpiţi băieţei de către negustori de sclavi adulţi şi vânduţi pe bani unor oameni care le scoteau maţele şi îi mâncau. Pe Yossarian îl uimea că aceşti copii puteau suporta o asemenea jertfă barbară, fără cea mai mică urmă de frică sau durere. I se părea de la sine înţeles că se supuneau cu stoicism. Dacă nu s-ar fi supus, judeca el, obiceiul acesta ar fi dispărut, fiindcă, oricât de mare ar putea fi dorinţa de îmbogăţire sau de nemurire, ea nu putea fi alimentată, simţea el, de suferinţa unor copii.

  Yossarian făcea să se clatine barca, spuse Milo, şi Yossarian dădu iarăşi din cap. Nu era un om de echipă, spuse Milo.