Yossarian dădu din cap şi îl auzi pe Milo spunându-i că, dacă nu-i plăcea cum conduceau grupul colonelul Cathcart şi colonelul Korn, singurul gest de bun-simţ ar fi să plece în Rusia şi nu să stârnească oamenii. Yossarian se abţinu să susţină că Milo, colonelul Cathcart şi colonelul Korn n-aveau decât să plece ei în Rusia, dacă nu le plăcea cum stârnea el oamenii. Colonelul Cathcart şi colonelul Korn se purtaseră amândoi foarte frumos cu Yossarian, spuse Milo. Nu-i dăduseră ei o medalie, după ultima lui misiune la Ferrara, şi nu-l avansaseră la gradul de căpitan? Yossarian dădu din cap.

  Nu-l hrăneau şi nu-i plăteau solda în fiecare lună? Yossarian dădu iarăşi din cap. Milo era sigur că vor fi generoşi, dacă se va duce la ei să-şi ceară scuze şi se va căi, promiţând să efectueze optzeci de misiuni. Yossarian spuse că se va mai gândi şi îşi ţinu respiraţia, rugându-se să aterizeze în siguranţă, când Milo scoase roţile şi alunecă spre pistă. Era ciudat cât de mult ajunsese să deteste să zboare.

  Când avionul ajunse jos, observă că Roma era o ruină. Aerodromul fusese bombardat cu opt luni în urmă şi grămezi de moloz din piatră albă fuseseră adunate cu buldozerele de ambele părţi ale intrării prin gardul de sârmă care înconjura terenul. Coloseumul era un schelet dărăpănat, iar Arcui de Triumf al lui Constantin căzuse. Apartamentul târfei lui Nately era o ruină. Fetele dispăruseră şi nu mai rămăsese acolo decât bătrâna. Geamurile apartamentului erau sparte. Bătrâna era înfofolită în pulovere şi fuste şi îşi pusese un şal negru pe cap. Şedea pe un scaun de lemn, lângă un reşou electric, cu braţele încrucişate şi fierbea apă într-o oală de aluminiu turtită. Vorbea singură când intră Yossarian şi începu să geamă imediat ce îl văzu.

  — S-au dus, se tângui ea, înainte ca el să apuce să întrebe.

  Se legăna tristă în spate şi în faţă, cu coatele pe scaunul care scârţâia.

  — Cine?

  — Toate. Toate fetele tinere, bietele de ele.

  — Unde?

  — S-au dus de-aici. Au fost azvârlite în stradă. S-au dus toate. Toate fetele, bietele de ele.

  — Cine le-a alungat? Cine a făcut asta?

  — Soldaţii înalţi şi răi, cu caşti şi bastoane albe şi tari. Şi carabinierii noştri. Au venit cu bastoanele şi le-au alungat. Nu le-au lăsat nici măcar să-şi ia hainele. Bietele de ele! Le-au alungat afară, în frig.

  — Le-au arestat?

  — Le-au alungat. Doar le-au alungat.

  — Dar de ce-au făcut-o, dacă nu le-au arestat?

  — Nu ştiu, spuse suspinând bătrâna. Nu ştiu. Cine o să aibă grijă de mine? Cine o să aibă grijă de mine acum, după ce au plecat toate fetele, bietele de ele? Cine o să aibă grijă de mine?

  — Trebuie să fi avut un motiv, insistă Yossarian, lovindu-şi pumnul de palmă. Nu se poate să fi dat buzna aici şi să le fi gonit pe toate.

  — Nici un motiv, se văicări bătrâna. Nici un motiv.

  — Pe ce s-au bazat?

  — Pe Clenciul-22.

  — Ce?!

  Yossarian îngheţă de spaimă, intră în panică şi începu să tremure din tot trupul.

  — Ce-ai spus?!

  — Clenciul-22, repetă bătrâna, legănându-şi capul în sus şi-n jos. Clenciul-22. Clenciul-22 spune că au dreptul să facă orice nu putem face noi pentru a-i împiedica să facă.

  — Ce naiba tot îndrugi? strigă Yossarian la ea, protestând uluit şi furios. De unde ştii că s-au bazat pe Clenciul-22? Cine naiba ţi-a spus că e vorba de Clenciul-22?

  — Soldaţii cu căşti şi bastoane albe şi tari. Fetele plângeau. „Am făcut ceva rău?”, spuneau ele. Bărbaţii au spus că nu şi le-au împins afară pe uşă cu capetele bastoanelor. „Atunci de ce ne alungaţi?”, au spus fetele. „În baza Clenciului-22”, au spus ei. „Cine vă dă acest drept?”, au întrebat fetele. „Clenciul-22”, au spus ei. Numai asta spuneau tot timpul „Clenciul-22, Clenciul-22”. Ce înseamnă Clenciul-22? Ce este Clenciul-22?

  — Nu ţi l-au arătat? întrebă Yossarian, tropăind de colo-colo, furios şi disperat. Nici măcar nu le-ai spus să ţi-l citească?

  — Nu sunt obligaţi să ne arate Clenciul-22, răspunse bătrâna. Legea spune că nu sunt obligaţi.

  — Ce lege spune asta?

  — Clenciul-22.

  — Ei drăcia naibii! exclamă mâhnit Yossarian. Pariez că nici măcar nu există aşa ceva.

  Se opri şi se uită deznădăjduit prin cameră.

  — Unde e moşul?

  — S-a dus, se plânse bătrâna.

  — S-a dus?

  — A murit, îi spuse bătrâna, dând din cap ca să confere mai multă tărie tânguielilor ei şi arătând spre cap cu dosul palmei. I s-a deranjat ceva aici. În clipa asta trăia şi în clipa următoare era mort.

  — Dar nu se poate să fi murit! strigă Yossarian, gata să se certe cu înverşunare.

  Dar ştia desigur că era adevărat, ştia că era logic şi adevărat; moşul se alăturase încă o dată majorităţii.

  Yossarian se îndepărtă şi străbătu apartamentul încruntat şi abătut, aruncând curios câte o privire pesimistă în toate încăperile. Tot ce era din sticlă fusese spart de oamenii cu bastoane. Pe pardoseală zăceau perdele şi aşternuturi sfâşiate. Scaunele, mesele şi servantele fuseseră răsturnate. Tot ce se putea sparge fusese spart. Distruseseră tot. Nici vandalii n-ar fi fost mai distrugători. Toate geamurile erau sparte şi întunericul pătrundea ca nişte nori de tuş în fiecare încăpere, prin cercevelele zdrobite. Yossarian îşi imagina călcătura grea a poliţiştilor militari înalţi, cu căşti albe şi tari, strivind totul sub tălpi. Îşi imagina bucuria semeaţă şi răutăcioasă cu care făcuseră stricăciunile şi sentimentul lor făţarnic şi nemilos de dreptate şi devotament. Toate fetele, bietele de ele, plecaseră. Toată lumea plecase, în afară de bătrâna plângăreaţă, cu pulovere maro şi gri voluminoase şi cu şalul negru pe cap. In curând va pleca şi ea.

  — Au plecat, se văită ea, când el reveni, fără să apuce să