să-ţi fac când ai scos cuţitul la mine în casă, după ce ai plesnit-o pe nevastă-mea, îi explică Vasile, dar nu m-am gândit. Să dai tu în nevasta mea, murmură el deodată cu alt glas şi în aceeaşi clipă îl şi cârpi pe Dan ca şi pe bătrân mai înainte şi îl întinse fulgerător cu spinarea pe podea. Am venit atunci la tovarăşul plutonier Moise şi i-am relatat cazul şi tovarăşul plutonier mi-a spus că, neexistând dovezi, n-are ce-mi face. Poftim dovezile, tovarăşe plutonier, exclamă Vasile sarcastic, să declare domnul Dan că n-a intrat el în casa mea cu cuţitul, cu frati-său şi mi-a bătut nevasta. Să îndrăznească să mintă. Îi iai declaraţie şi lui şi lui domnul Ştefan şi le aduci la mine. Dă-i ăstuia afară să se spele să nu-mi facă mie bâlci prin sat cu sângele lui puturos pe cămaşă.

– Vere, mârâi Dan ridicându-se de jos, de astă dată sigur pe sine – ai fi zis că palma care îl lungise avusese în mod bizar un efect înviorător – fă-ne tu nouă cel mai mare rău pe care poţi să ni-l faci, că dacă venim noi şi cădeţi voi, să nu-ţi pară rău că nu l-ai făcut...

– Să fii liniştit în privinţa asta, îl asigură Vasile, n-o să-mi pară rău de nimic şi o să mă străduiesc de aşa manieră încât piatră pe piatră n-o să mai găsiţi când o să vă întoarceţi. Dacă o să vă mai întoarceţi!

Şi făcu semn din cap să fie scoşi afară de-acolo. Plutonierul ieşi cu cei doi şi în aceeaşi zi le făcu acte de dare în judecată şi îi trimise la raion sub stare de arest: înşelaseră autorităţile la arie, nu declaraseră suprafeţele şi cantităţile exacte; şi nu plătiseră mai nimic din cele o sută optzeci de mii de lei impozite, câte le aveau înscrise pe rol. Pe Ştefan însă nu-l prinseră, fugise la timp de-acasă şi nu mai reveni niciodată în sat...

 

X

Printre hotărârile luate în şedinţa organizaţiei, în afară de excluderea lui Bilă din partid şi sancţionarea cu vot de blam dată lui Plotoagă, mai era una considerată de primul secretar Ghimpeţeanu ca foarte importantă şi anume formarea unei comisii locale care să meargă în zilele următoare prin sat şi să strângă în căruţe cotele celor care fugiseră cu ele de pe arie şi credeau ei că au să rămână fără să le dea. Era, de altfel, zise el, şi ultima sarcină pe care o mai avea de îndeplinit în satul său natal Moromete, după care putea să se întoarcă liniştit la raion şi cu asta să se considere ca încheiată, în fapt, campania de strângerea recoltei din anul acela. Instrucţiunile prevedeau ca această comisie să fie formată din organizaţiile de masă, în special din Frontul Plugarilor şi chiar şi din oameni aşa, mai respectaţi din sat, şi să facă parte bineînţeles din ea şi membri de partid, ca să-şi atingă scopul: adică de la chiaburi să ia cereale în contul impozitelor şi de la ceilalţi restanţele. S-o conducă, fireşte, preşedintele sfatului şi tovarăşul Moromete să-i îndrume să iasă totul bine...

Niculae dormi târziu după ce se întoarse de la şedinţă şi până se sculă şi se îmbrăcă se făcu prânzul, nu mai plecă de-acasă, încât instalarea lui Vasile se făcu în lipsa lui.

– Sarcina mea s-a cam încheiat, zise el adresându-se tatălui, mâine sau poimâine plec. Bine că s-a terminat, o să-l aveţi acum preşedinte pe Vasile, singur spuneai că e un om...

– Când am spus eu? se apără Moromete.

– În ziua când am început secerişul, şi mi-ai povestit la capul locului cum l-a omorât Năstase pe tatăl lui Vasile şi alte istorii de acelaşi gen.

– Bine că ştii tu istorii de alt gen, zise Mormete supărat şi ca niciodată până atunci se arătă foarte puţin dornic de discuţie, se ridică şi se pierdu pe undeva prin grădină.

Spre seară Niculae se duse pe la sfat şi îl găsi pe Vasile acolo.

– S-a operat, zise Zdroncan, de dimineaţă pe la doişpe, o schimbare în sânul comitetului executiv. Am trimes pe tâmpitu ăsta de Ilie Micu să vă cheme şi n-a ştiut ce să spună, că nea Ilie Moromete n-a vrut să te scoale, zicea că dormi, şi îl arătă cu capul pe acel Ilie Micu, care nu ştiuse ce să spună.

– Foarte bine, zise Niculae, ştiam că o să vină Vasile.

– Ei, uite-l pe tovarăşul Vasile, continuă Zdroncan, noul preşedinte.

Niculae se uită pe sub sprâncene la cel numit, care era acolea şi câtva timp nu zise nimic.

– A şi băgat spaima în chiaburi, zise acel Ilie Micu, care era într-adevăr un om mic de tot, aproape un pitic, şedea la un colţ al mesei lui Zdroncan şi sorta nişte scrisori.

Era chiar pitic, mic şi spân, îndeplinea funcţia de curier, dar demult, dinainte de război, îi plăcea lui Valache să-şi aprindă ţigara de la el ridicându-l cu trup cu tot până la gură. El ducea toate scrisorile prin sat şi era foarte băţos, nu aştepta să vie omul până la poartă după ce îl striga, îi arunca plicul peste gard şi îşi vedea de drum spunând că el n-are timp de pierdut, îl aşteaptă dom’ primar şi dom’ notar... Acum îl degradaseră pe Ilie Micu, nu se ştia sigur dacă i se mai dădea sau nu leafă de curier şi nici prin sat nu mai era văzut în fiecare zi, ca pe vremuri.

– Taci, mă, din gură, Ilie, că dacă te prind că mai spui ceva de oricine-ar fi, te dau afară, zise Zdroncan. Ia du-te mai bine şi adu apă, uite cana ici, spal-o niţel, fire-al dracu’, vezi c-a băut Arghirescu din ea şi miroase a usturoi. Că şi ăsta, al dracu’, parcă n-ar mai găsi altceva ce să mai mănânce.

– Ia vino, tovarăşe preşedinte, zise Niculae adresându-se lui Vasile, Isosică unde e? Ia să se ducă cineva să-l cheme.

– Isosică?! exclamă Zdroncan. Cred că la ora asta stă la discuţie cu Fântână pe la Pălămida au plecat amândoi de dimineaţă, cred că s-au întâlnit în tren, dacă nu