– Să trăieşti, tovarăşe preşedinte, zise Zdroncan respectuos, continuând însă să-şi vadă de scris. Ai nevoie de mine?

Vasile se aplecă şi se răzimă de bara de lemn ca orice ţăran şi stătu astfel pe gânduri câteva clipe lungi.

– Mă Zdroncane, ia vin’ puţin încoace! zise el în cele din urmă.

Şi ieşiră amândoi, şi Vasile o luă spre biroul pe care era scris „preşedinte”, deschise uşa şi rămase în picioare mergând agale încoace şi încolo în bocancii şi pantalonii lui uşori din piele de drac.

– Ce crezi tu că trebuie să fac eu acuma, Zdroncane? zise Vasile. Primul lucru pe care ar trebui să-l fac?

– Nu ştiu, zise Zdroncan, eu ce-am ştiut ţi-am spus şi când o să mai ştiu ceva, o să-ţi mai spun. I-am spus şi lui cumnatu-meu Plotoagă că mai bine ar fi făcut dacă se împăca cu dumneata şi i-am spus şi de ce, dar dacă omul a fost sincer şi mi-a spus şi el?

– Ei, ce ţi-a spus?, zise Vasile.

– Măi Zdroncane, zice, dacă aşi putea, m-aşi împăca, dar numai când mă gândesc văd roşu.

– Şi de ce, mă, Zdroncane, că doar nu i-am făcut nimic! zise Vasile fără să se mire prea tare.

Parcă era singurul lucru care încetase să-l mai mire încă de mult? El care fusese un băiat sărac şi trăise greu, să nu poată tocmai el să intre în partid şi să trebuiască să lupte ca să fie primit?

– Asta chiar că nu ştiu, zise Zdroncan, mai bine întreabă-l pe Isosică, fiindcă văz că te-ai înţeles bine cu el. Felicitările mele.

Era un reproş că divulgându-i ceea ce ştiuse, Vasile nu-şi îndreptase totuşi lupta contra lui Isosică şi să-l fi cruţat deci pe Plotoagă?

– Va să zică nu-ţi trece prin cap care ar fi primul lucru pe care ar trebui să-l fac eu în calitatea mea de preşedinte? zise Vasile ocolind reproşul.

– Nu, nu-mi trece, zise Zdroncan.

– Bine, ai să vezi.

Isosică plecase la raion de dimineaţă, şi spusese că se întoarce peste câteva zile, avea multe de făcut acolo. După-prânz pe la ora cinci, fură văzuţi Năstase Rădulescu şi Dan intrând în clădirea sfatului şi apoi în biroul preşedintelui. Vasile dăduse ordin să vie şi aceştia veniseră. Câteva minute mai târziu sosi pe-acolo ca din întâmplare şi plutonierul Moise. Dar el intră, cum avea obiceiul când venea la sfat, în biroul lui Zdroncan şi începu să răsfoiască pe gratis ziarele şi revistele altora. Paznicul de afară care văzuse şi auzise prin fereastra deschisă povesti apoi în sat cum se desfăşuraseră lucrurile acolo în biroul preşedintelui. Vasile se ridicase în picioare la intrarea celor doi şi le dăduse apoi scaune şi le zisese să ia loc, că avea ceva să le spună.

– Şi nu putuşi să aştepţi pe-a doua zi? zise bătrânul Năstase negru de o umilinţă disperată pe care nu putea să şi-o înfrângă, deşi făcea eforturi vizibile să se uite în altă parte şi să nu-l vadă pe Vasile instalat în partea cealaltă a biroului. Crezi că nu ştim noi de ieri-seară, înaintea ta, că a venit un ordin să te pună pe tine moţ? Nu era nevoie să ne chemi aici chiar îndată, puteai şi tu să mai aştepţi trei-patru zile, să nu râdă lumea de tine.

– M-am gândit şi eu, zise Vasile, să aştept o zi, două, dar pe urmă mi-am zis că am aşteptat destul până am pus mâna pe voi. Nici nu ştiţi cât am aşteptat şi câte am înghiţit, de câte ori era gata să mă dau bătut şi să fug din sat. Acuma am pus mâna pe voi.

– Şi ce-o să ne faci? exclamă Năstase dispreţuitor.

În clipa aceea Vasile se aplecă şi îl plesni pe bătrân atât de năprasnic peste faţă încât îl lungi pe podea cu scaun cu tot.

– Sări, domnule Dan, să-ţi aperi tatăl căzut la pământ! şopti preşedintele ieşind de după birou şi uitându-se la vărul său cu un ochi arzând rece de o ură de nevindecat. Aveai un cuţit, nu-l mai porţi la tine?

Într-o clipită Dan avu scaunul în mână şi îi dădu lui Vasile cu el în cap. Căzură amândoi, dar Vasile se ridică îndată, în timp ce Dan se perpelea pe jos. Fusese el însuşi lovit undeva, dar când şi în ce fel? Vasile îl lăsă să se perpelească, îl ridică pe Năstase şi îl puse pe scaun. Bătrânului îi curgea sânge din nas, i se făcuse cămaşa roşie.

– Închină-te la Dumnezeu, zise Vasile gâfâind, ai să mori pe-acolo pe unde am să te trimit eu şi din averea şi din tot ce ai tu o să se aleagă praful. N-am să dorm ca lumea până n-am să vă stârpesc pe toţi din rădăcină, dar o să încep cu tine, ca rudă ce-mi eşti...

Alarmaţi de paznic, Zdroncan şi plutonierul Moise intrară înăuntru.

– Cine v-a dat voie să intraţi aici fără să bateţi în uşă? strigă Vasile furios. Afară!

Pe urmă se linişti:

– Plutonier Moise, zise el, iai pe ăştia pe-amândoi şi cu Arghirescu mergi cu ei acasă să plătească o sută optzeci de mii de lei impozit. Dacă nu plătesc, luaţi-le tot grâul şi îl trimiteţi la baza de recepţie contra chitanţă. Să se cerceteze pe urmă exact cât pământ au şi îi dăm în judecată pentru că au indus în eroare sfatul popular nedeclarând suprafeţele de pe care au strâns recolta. Fiind chiaburi înrăiţi şi periculoşi, îi trimiţi pe urmă cu escortă la raion pe bază de declaraţii de la toţi pe care i-au omorât ăştia cu măciucile în viaţa lor.

Plutonierul Moise îi făcu semn bătrânului să se şteargă pe faţă şi pe gât de sânge, dar acesta parcă surzise, părea cu adevărat cu totul străin de ceea ce se petrecea în jurul lui şi se ridică foarte grăbit şi aferat să plece de-acolo. Dan însă nu-şi revenea din lovitura primită. Fusese atins undeva, în burtă sau între picioare, fiindcă mâinile şi bustul le mişca fără greutate. Îi curgea sudoarea în şiroaie şi arăta vineţiu, aşa de tare îl secase.

– Mi-a spus cineva că aşa trebuia