— Dar asta nu e o probă! Dacă unul şi acelaşi film îl convinge pe unul şi pe celălalt nu, atunci înseamnă că efectul nu se poate afla în film, ci doar în cel care-l vizionează. Nu vă daţi seama?

— Ba da.

Eisenhardt clătină din cap.

— Ce ciudat că nu ne-am dat seama mai repede! Puteam să prevedem ce avea să se petreacă. Bineînţeles că aparentul original trebuia să dispară, pentru că altfel cineva ar fi putut constata că nu are două mii de ani vechime, ci doar, ce ştiu eu, poate prelucrat cu maşina de sablat sau băgat în maşina de spălat. Şi cine ar putea fi desemnat drept cel mai mare ticălos decât duşmanul natural al tuturor sectelor creştine şi facţiunilor, şi anume Biserica Romano-Catolică? Asta-i uneşte pe toţi membrii tuturor sectelor. Întregi imperii se pot construi pe astfel de legende.

Se lăsă tăcerea. Stephen privi de la unul la celălalt. Eisenhardt se ridică în scaun cu faţa împietrită. El îşi găsise adevărul. Profesorul stătea liniştit între teancurile de cărţi răsturnate şi resturile geamurilor, de parcă nu înţelesese de ce-l bănuia scriitorul.

Ceea ce păruse a fi începutul unei dispute încrâncenate răsuflă fără urmări. Fiecare avea adevărul său. Pe această bază nu era posibilă nici o dispută.

— Bine, spuse Eisenhardt în final şi se ridică. Orice ar fi, nu mă mai interesează. Stephen, aş vrea să plec cât de repede posibil de aici spre casă. Mă aşteaptă multă muncă acolo.

Stephen se ridică, de asemenea.

— Da, sigur.

— Aştept în maşină. Domnule profesor? Rămâneţi cu bine.

Îl salută pe bătrân cu o mişcare a capului scurtă şi plecă. Îl auziră cum îşi ia afară hanoracul din cuier, apoi se deschise uşa de la intrare. Suna furios şi dezamăgit. Chiar şi în paşii săi se putea auzi.

Stephen şi Wilford-Smith se priviră unul pe celălalt. Deodată se simţi între ei o intimitate neobişnuită şi neaşteptată.

— Mda, zise Stephen şi îi întinse mâna bătrânului cu părul alb. Atunci nu vreau să-l las să aştepte.

— Da. Sigur se aşteptase la altceva de la această călătorie.

— Îmi pare rău de ceea ce s-a petrecut. Dacă nu aş fi venit, ar mai fi existat încă înregistrarea.

— Păi, ea există.

— Da, desigur, dar acum este a Vaticanului, opina Stephen. Dacă nu o distrug, atunci o vor încuia undeva pentru totdeauna.

Profesorul se duse cu grijă în spatele biroului său, pentru că ici-colo scârţâiau cioburi sub pantofii săi.

— Da, caseta e pierdută, spuse el, asta-i păcat. Dar filmul nu.

Deschise un sertar şi scoase două casete VHS obişnuite.

— Noi am făcut bineînţeles copii. Copii în toate formatele de circulaţie - VHS, Super-VHS, BetaCam, HI-8 Digital, MR şi aşa mai departe. Nu uitaţi, filmul cu Isus era o înregistrare digitală. Aceasta înseamnă că o copie este la fel de bună ca şi originalul şi o puteţi copia ori de câte ori vreţi, fără să afecteze calitatea înregistrării.

Întinse cele două casete lui Stephen.

— Noi? întrebă el mirat. Cine sunt „noi”?

— Prieteni, spuse profesorul doar. Şi pentru cazul în care sunt plasate şi în această încăpere microfoane de ascultare şi cineva ne aude, vă spun ceea ce vă puteţi imagina şi singur: Copiile sunt împrăştiate în toată lumea şi există mii. E efectul bulgărelui de zăpadă - unul dă câteva copii mai departe la prieteni, care la rândul lor fac copii şi le fac cadou şi aşa mai departe. O avalanşă. Scarfaro nu o mai poate îndepărta din lume. E imposibil. Indiferent câte copii găseşte şi distruge, nu va şti niciodată cu siguranţă că le-a găsit pe toate.

Stephen fixă cu privirea caseta din mâna sa. Era o casetă video normală, pe care o putea cumpăra pentru câţiva dolari în magazin, pentru a înregistra un film artistic. Avea o mică etichetă ataşată pe care scria simplu: Filmul Isus.

Credea că visează. Avea să se ducă acasă şi să bage această casetă în video, în acelaşi aparat pe care-l folosea să vadă filmele StarTrek sau Bugs Bunny şi-l va vedea pe Isus la televizor.

— Luaţi şi o casetă pentru Eisenhardt, spuse Wilford-Smith şi îi înmâna cea de-a doua casetă. Aşa, ca amintire.

43

Încă doi ani şi jumătate mai târziu

La început, îl înfiorase depărtarea şi singurătatea peisajului. Apoi, treptat, panica iniţială se transformase în ceva ce putea fi doar extaz: să străbată cu maşina câmpii sălbatice şi deşertice, ce nu auziseră niciodată de civilizaţia oraşelor şi de fabrici, să fie singur cu sine, cu cerul, cu traseul soarelui şi al pământului.

Dar desigur că aceasta doar părea aşa. La intervale liniştitoare şi regulate apărea, semnalizat printr-un staccato de panouri cu reclame colorate oribil pe marginea drumului, câte o localitate prăfuită sau o benzinărie sau un motel şi Peter Eisenhardt era în principiu bucuros, după cum trebuia să-şi recunoască, să nu fie nevoit să meargă la vânătoare sau să monteze seara cortul. Atunci savura momentul în care scotea doar cartea de credit pentru a primi o mâncare caldă sau un pat curat şi se simţea precum un Globetrotter, liber şi nelegat. Toate la un loc, nişte visuri.

Foaia cu descrierea drumului o lipise cu bandă adezivă de bord, cu mult timp înainte, încă înainte să intre pe Interstate 40, pe care o urmase fără abatere mii de kilometri prin cinci state americane. Fără să pună la socoteală una sau două abateri, o părăsise doar în dimineaţa aceasta.

Uneori, nu trebuia să mişte ore în şir volanul, în timp ce trecea pe lângă stânci cărămizii, iarbă uscată de culoarea prafului sau, pur şi simplu, pe lângă o întindere pustie, fără denivelări. Alteori, se simţea transpus în filme de cinema, iar această ţară i se părea ca o altă planetă, pe care crezuse că o cunoaşte din cinematografe sau de la televizor, până când păşise el însuşi şi simţise gravitaţia diferită, adulmecase alt miros, simţise alt puls al solului. Apoi sentimentul de străin dispărea din nou, pur şi simplu, de parcă ar fi tras cineva o perdea la o parte şi avea impresia că era deja dintotdeauna acasă.

La un moment dat apăru: Great Spirit Motel.

Numele promitea mai mult decât era de văzut: un complex de clădiri