decolorate, plasate fără prea multă osteneală chiar lângă şosea şi fără vreo însuşire care să-ţi amintească de motel, dacă treceai pe lângă el. Eisenhardt coti spre intrarea care era marcată de două vase mari de tablă albe, pline cu cactuşi şi opri în parcarea din pământ bătătorit, albicios precum făina. Deci aici era.

În afară de panoul obligatoriu cu Coca-Cola şi reclama luminoasă pentru berea Budweiser din geam, se părea că industria de publicitate nu considerase motelul un purtător rentabil de reclame. Un panou de tablă cu un ogar stilizat arăta că aici opresc autobuzele linei Greyhound, iar alt panou indica benzinăria. În spatele clădirii principale se aflau două clădiri lungi, cu câte opt apartamente, dar care, după cât de dezordonat erau parcate maşinile în faţa lor, nu păreau ocupate în întregime.

Deci aici era. Greu de crezut.

Eisenhardt deschise uşa maşinii şi coborî.

O căldură îngrozitoare, ca în deşert, îl copleşi precum respiraţia fierbinte a unui animal al iadului şi instantaneu transpiraţia începu să-i curgă pe ceafă, de la subsuori şi peste spate şi piept. Învăţase să aprecieze aerul condiţionat al maşinii sale şi uneori uita de ce-l ferea acesta.

Pantofii săi erau prăfuiţi când păşi în ceea ce se putea generos numi restaurant: o sală mare, scundă, apăsătoare şi aranjată cu prost gust, răcită de aparate de aer condiţionat bâzâitoare, în care se afla o mână de oameni. Prin geamuri mari ce dădeau spre şosea intra lumina orbitoare a soarelui, pentru a fi absorbită apoi de lemnul întunecat al meselor şi scaunelor, astfel că, spatele încăperii era cufundat într-o penumbră nesigură. O tejghea mare, solidă ocupa aproape întregul perete stâng, începând în zona luminată şi se pierdea în întuneric, iar pe ea se aliniau automatele de alune, suporturile cartonate pentru prospecte ale firmelor emiţătoare de cărţi de credit, coşuri de sârmă cu pacheţele de alune sau sărățele, sau gume de mestecat şi scrumiere peste scrumiere. Eisenhardt se sustrase privirilor curioase ale oaspeţilor şi îşi căută un scaun liber la bar - toate erau libere - se aşeză, îl privi pe tânărul care servea şi spuse:

— Bună, Stephen.

Stephen Foxx, care tocmai era ocupat să clătească paharele, ridică surprins privirea.

— Domnule Eisenhardt! exclamă el. Aşa o surpriză! Nu vă aşteptam aşa de dimineaţă...

— Să mă întorc mai târziu?

El râse.

— Nu asta voiam să spun. Probabil că aţi înnoptat la Flagstaff, nu-i aşa? Aţi fost la Grand Canyon?

— Ieri. Nu voiam să-l ratez. Cred că şoferul era un indian adevărat, e posibil? Oricum aşa arăta.

Eisenhardt simţi că era nervos, în ultimul timp începea să sporovăiască atunci când se simţea nesigur.

— Probabil un Navajo. Parcul Naţional se învecinează cu rezervaţia. Vreţi o cafea?

— Acela de acolo este un automat de cappuccino?

— Da.

— Aş putea avea un cappuccino în locul cafelei? Treptat, aerul condiţionat începea să-şi facă simţit efectul şi transpiraţia de pe pielea sa începu să se usuce.

— Da, desigur.

Foxx începu să umble la automat, părea destul de priceput. Şi mirosea bine, pe măsură ce se făcea cappuccinoul.

— Mulţumesc, spuse Eisenhardt, când i se dădu ceaşca.

— Cum v-a plăcut? Mă refer la Grand Canyon. Eisenhardt ezită.

— Mda, cum să zic...? În fotografii arată extraordinar. Dar când stai în faţa sa este realmente copleşitor. Ai impresia că nu poţi deschide ochii destul de mult pentru a-l vedea cu adevărat. Incredibil!

Foxx încuviinţă cu un zâmbet pe buze.

— M-a surprins să primesc mesajul de la dumneavoastră. Cu ce ocazie prin această zonă părăsită?

— Da, asta e frumos la aceste e-mailuri, recunoscu scriitorul, în timp ce sorbea din cappuccino. Te obişnuieşti repede cu ele. La vechiul număr de telefon nu v-aş mai fi găsit, nu-i aşa?

— Nu. Aşa este.

— Am fost la New York cu agentul meu. Am avut câteva discuţii cu oamenii din branşa editurilor, povesti Eisenhardt. Un oraş incredibil. La sfârşit eram complet ameţit de cap.

— Da, New Yorkul este o chestie de antrenament. Aşteptaţi un moment că mă întorc imediat...

La una din mesele de la fereastră, un client ridicase mâna că doreşte să plătească.

— Nici o problemă.

Privi în jur, în timp ce Stephen se ocupa de acel bărbat. Nu se petrecea mai nimic şi cumva avea sentimentul că niciodată nu se petrecea practic mai nimic aici.

— Acesta a fost ultimul din cei care pleacă mai departe spre Tucson, zise Stephen, când se întoarse. Probabil că acum am o pauză să mai respir şi eu, până vine următorul autobuz. În aproximativ... se uită la ceas... zece minute.

— Aici vin mai ales oameni care călătoresc cu autobuzul?

— Da, la ora aceasta. La prânz sosesc oaspeţii motelului şi seara vin chiar oameni din zonă.

— Aha, făcu Eisenhardt.

Trebuia să fie o zonă dezolantă, dacă acest restaurant era atracţia principală.

— Şi acum, spuse Foxx cu un zâmbet misterios, trebuie să vă prezint pe cineva. Se întoarse, ridică geamul ferestruicii dinspre bucătărie şi strigă în încăperea din spate:

— A venit!

Răspunsul fu un strigăt ce răsună prin sala bucătăriei, dar care nu se putea înţelege. Imediat după aceea apăru din spatele unei uşi o frumuseţe, suplă, cu părul închis la culoare, o femeie tânără temperamentală, ştergându-şi mâinile pe un şorţ nelegat, înainte să-i întindă mâna.

De data aceasta era rândul lui Eisenhardt să fie uimit.

— Vă cunosc! exclamă el. Aţi... aţi participat la săpături.

— Judith Menez, încuviinţă ea. Şi eu îmi amintesc de dumneavoastră. Doar că nu am vorbit niciodată, cred.

— Da, o nebunie, nu-i aşa? Privirea sa se plimbă între Foxx şi Judith, încoace şi încolo. Acum aştept explicaţii.

— Nu-i aşa de mult de explicat, spuse ea privind cu coada ochiului spre Stephen, foarte grăitor. Într-o zi, după expirarea interdicţiei de intrare în Israel, a apărut la uşa mea cu un buchet de flori - şi, mă rog...

Stephen o luă în braţe şi o strânse la piept.

— Vrea să spună prin asta că înainte mă cam închisesem în mine în ceea ce priveşte viaţa şi iubirea.

— Era ca şi transformat, sublinie ea.

— Aşa deci, făcu Eisenhardt, care zâmbi involuntar. După şaptesprezece ani de căsnicie şi doi copii ducea şi el dorul zilelor îndrăgostirii fierbinţi de la începutul unei relaţii.

— Şi apoi, continuă Judith, a luat caseta video din buzunar şi m-a transformat şi pe mine. Ea îl sărută pe obraz. Trebuie să pregătesc repede totul pentru masa de prânz. Vin mai târziu la voi,