Zâmbetul îi îngheţă lui Eisenhardt pe faţă. Caseta video! Deci era aşa cum se temuse. În ultimii ani se formase o adevărată mişcare subterană în jurul acestui film cu Isus şi, după toate aparenţele, Stephen Foxx aparţinea şi el acesteia.

— Rămâneţi până mâine? Atunci putem să stăm diseară împreună şi să discutăm despre vechile timpuri, propuse el şi completă: Sunteţi bineînţeles oaspetele nostru.

— Da, cu plăcere, deşi... Poate era mai bine să exerseze toleranţa. Până la urmă fiecare trebuia să trăiască după convenienţele proprii. Eisenhardt se scarpină pe capul pe care părul se rărise în mod vizibil, de când se întâlniseră ultima dată. Am impresia că astăzi nu am înaintat deloc. Şi totuşi, de la Flagstaff sunt... habar n-am. Ţara asta pare că nu se mai termină. Ultimele zile am stat mai mult sau mai puţin încontinuu la volan şi am mers, şi am mers, şi, când mă uitam seara pe hartă, erau câţiva centimetri. Incredibil. Germania poate fi traversată într-o zi, puteţi să vă imaginaţi?

— Dar sper că nu aţi străbătut ţara de-a latul doar ca să vizitaţi capodopera arhitectonică reprezentată de acest motel? opină Foxx.

— Nu, de fapt vreau să ajung pe Coasta de Vest. Erau zile în care mă îndoiam că se poate ajunge la ea cu maşina. Am un prieten care trăieşte acolo şi care m-a invitat să locuiesc câteva zile la el. El a emigrat acum vreo cinsprezece ani şi nu ne-am mai văzut de zece ani. Ah, apropo, îşi aminti el, l-am întâlnit pe John Kaun.

— Ce? se minună Stephen. Ce chestie! Şi? De el nu am mai auzit de mult timp nimic şi înainte de asta nimic bun. Cum o duce?

— Părea să se bucure atunci când l-am sunat şi m-a invitat la el când am zis că vreau să traversez SUA cu maşina. Este acum şeful unei fabrici de cipsuri de cartofi din Oklahoma, aparent ultima rămăşiţă a concernului său, s-a căsătorit din nou, are un copil şi arată fericit şi mulţumit. Nu mai poartă decât blugi şi tricouri, vă puteţi imagina?

— John Kaun? Nu cred nici un cuvânt.

— Nici eu aproape că nu l-am recunoscut.

— De unde aţi avut numărul său? Adică cred că tocmai în Oklahoma nu l-aş fi căutat...

— Una din editurile pe care le-am vizitat aparţinea înainte lui Kaun Enterprises. La un moment dat, în timpul unei discuţii, s-a pomenit despre el. Eu am spus că-l cunosc pe John Kaun şi, când am întrebat dacă ştie cineva ce s-a întâmplat cu el, mi s-a dat numărul său de telefon. Dar de fapt se află pur şi simplu normal în cartea de telefon. Eisenhardt ridică din umeri. Chiar se pare că-i merge bine. Deşi este din nou un om obişnuit.

— Probabil că trebuie să fii un om obişnuit pentru ca să-ţi meargă bine, opina Stephen gânditor. Dacă mă gândesc... că odată îmi doream să ajung ca el. Aşa cum era el atunci, puternic, bogat şi important. Unul dintre cei mai mari. La început, înainte să găsesc camera video, voiam să-mi demonstrez că sunt mai şmecher şi mai rapid decât el, cu toată puterea sa. O nebunie, nu?

— Mda, nu ştiu ce să zic, spuse Eisenhardt şi privi în jurul său. De un pic de ambiţie tot este nevoie în viaţă, nu credeţi?

— Vă minunaţi ce fac aici?

— Sincer să fiu, da. Când v-am întâlnit prima dată eraţi un fel de băiat minune, un promiţător tânăr antreprenor, cu mai mulţi bani în cont decât voi avea eu vreodată. Şi acum conduceţi un motel în ţara nimănui. Nu e tocmai ce îţi imaginezi când te gândeşti la o ascensiune profesională.

Stephen Foxx zâmbi, trase un prosop dintr-un sertar şi începu să şteargă pahare.

— O, firma mea mai există la fel ca înainte. Tot atât de virtuală ca-ntotdeauna. Săptămâna viitoare zbor din nou pe Coasta de Est, pentru a vizita nişte clienţi, dar în rest acţionez prin internet şi acolo este neimportant unde trăiesc. Motelul aparţine unui bun prieten de-al nostru, care a suferit o operaţie foarte grea şi are nevoie de timp pentru a se reface complet. Ridică din umeri. Aşa a fost să fie. Din ce în ce mai mult iau lucrurile aşa cum sunt. Se pot trăi întâmplări extraordinare în felul acesta.

— Mda, se prea poate. Eisenhardt îşi puse mâna pe tejghea. Sincer vorbind, am crezut înainte că acesta este sediul principal al sectei formate în jurul filmului cu Isus.

Stephen zâmbi subţire.

— Nu există un sediu. Asta ar fi mult prea periculos - indiferent dacă mă credeţi sau nu, Biserica încă mai vrea acest film.

Deodată se iscă gălăgie în încăpere. Scaunele fură târşâite peste podea când oamenii se ridicară, luându-şi apoi gentile pentru a se înghesui spre ieşire. Autobuzul Greyhound venise. Afară se putea vedea cum unii pasageri coborau, pentru a aştepta apoi bagajul, pe care şoferul îl împărţea din portbabajul larg deschis al maşinii.

Stephen folosi ocazia să strângă repede toate vasele şi paharele murdare de pe mese, să le şteargă cu repeziciune, să bage meniurile la loc în suporturile lor şi să plaseze noi feţe de masă din hârtie. Aceste munci le efectua, aşa după cum constata Eisenhardt, cu o dăruire remarcabilă.

Când autobuzul plecă mai departe şi în acelaşi timp oaspeţii noi intrară în restaurant, locurile rămase goale arătau ospitalier de proaspete şi noi, iar Stephen era deja pregătit să preia comenzile.

Judith veni din nou din bucătărie, pentru a arunca o privire cercetătoare asupra blocnotesului cu comenzi.

— Doar băuturi, zise Stephen. Vino, aşază-te un pic lângă noi. Iar întorcându-se spre Eisenhardt spuse: Cei mai mulţi schimbă autobuzul cu cel de Los Angeles, care vine în douăzeci de minute.

— Ce o face acela acolo? întrebă Judith în timp ce îşi scoase şorţul. Se referea la un tânăr slab, cu păr blond-deschis, care stătea încă în căldura arzătoare, cu o geantă de voiaj groasă şi cu un sac pentru haine foarte mare, în locul unde oprise autobuzul. Nu se încumetă să intre?

— Ce părere aveţi de articol? îi adresă Eisenhardt lui Stephen Foxx întrebarea care-l preocupa mai de mult.

— Ce articol? întrebă acesta în timp ce mânuia robinetul pentru băuturi.

— Articolul lui Uri Liebermann despre Filmul Isus? Nu-l cunoaşteţi deloc?

— Trebuie să recunosc că