Maxim intră din nou în biroul secretarului şi se aşeză supărat pe un scaun. Biroul spaţios era ca de obicei plin de oameni cu tot felul de treburi. Pe pereţi se vedea dintr-o parte portretul lui Stalin care de mare ce era scăpa parcă atenţiei, iar din faţă portretele conducătorilor partidului printre care şi o femeie, grupaţi în fotografii egale, şapte sau opt.

– Poftim! Fă treabă cu Enache! spuse Maxim urmărindu-l cu privirea pe Niculae, crezând că Niculae o să intre astfel cu el în vorbă.

Dar Niculae nici nu se uita la el, ieşi în prag şi rămase multă vreme cu privirea ţintită spre casa lui Valache. Nu se mai vedea de nicăieri Valache, parcă era pustiu în gospodăria lui.

În curând Enache se întoarse cu Busuioc care mergea parcă l-ar fi împins cineva din spate.

– Haide, mă Busuioc, ce dracu aştepţi, să te chemăm cu lăutari? strigă Maxim încruntat. Ce e cu tine? N-am fost eu aseară pe la tine şi ne-am înţeles? De ce n-ai spus că nu vreai?!

Busuioc se uita în pământ şi tăcea. Când ajunse în faţa clădirii sfatului se opri şi se uită în altă parte, ferindu-se să dea ochii cu cineva.

Din cauza noroiului – abia ieri spre seară se limpezise cerul – toţi se înşiruiră în flanc câte unul şi spre uimirea lui Zdroncan şi a lui Niculae care se uitau în urma lor, se amestică şi Bilă în echipă.

– Ce e cu ăsta? exclamă Niculae.

– Dracu să-l ia! zise Zdroncan şi dădu din umeri.

Nu se gândea nimeni să-i strige lui Bilă să părăsească echipa, sau chiar dacă se gândea, îşi spunea poate că Bilă nu face totuşi nici un rău nimănui, putea să fie trimes cine ştie unde, să facă pe curierul, dacă îi plăcea. În frunte mergea astfel Maxim al lui Pătăleaţă, după el venea Enache, care, de copleşit ce era că avea acum zece copii, nu se mai ferea deloc de noroi, plescăia din bocanci şi se uita mereu în toate părţile cu un aer triumfător; apoi în spatele lui călca Busuioc, umil, străin parcă de toţi şi uitându-se în pământ, şi, în sfârşit la coadă, Mantaroşie, cu tabelele în mână şi prins mereu de starea aceea a lui care nu i-o cunoştea nimeni, bătându-şi parcă joc de cineva sau ca şi când şi-ar fi bătut altul joc de el şi acuma nu-i mai rămăsese şi lui decât să râdă de el însuşi...

XII

– Nu mai plescăi aşa, Enache, că mă umpluşi de noroi până la genunchi, spuse Busuioc cu un glas şoptit şi evlavios.

După care urmă o lungă tăcere. Toţi se gândeau poate la faptul că acuma în plină vară plouase ca toamna şi se făcuse aproape frig.

– Ce-o fi cu Dumnezeu ăsta de-a vărsat atâta ploaie, se miră Enache rupând tăcerea.

Nimeni nu zise nimic. Într-un târziu Mantaroşie -constată din urmă:

– Nu îndeplinise planul la plouat.

– Ehe! I-auzi ce zice! Ehe! exclamă Enache râzând zgomotos. Maxime, auzişi?

Maxim mergea înainte tăcut şi încruntat. Bilă se ţinea în urma lui, cu modestia lui băţoasă. Enache îl împunse în spinare:

– Auzi, mă, Bilă! Auzişi ce zice ăla? Bilă, fi-ţi-ar bila de râs. Da’ tu, am auzit că nu mai eşti în partid, ce cauţi aici? Hehe... continuă Enache, rămânând în urmă şi călcând prin noroi alături de Mantaroşie.

Deodată Busuioc se rupse din rând şi o luă înainte grăbit. După paşi se vedea că e mânios şi că părăseşte echipa.

– Ce e cu ăsta?! exclamă Enache nedumerit. Busuioc, unde te duci?

– Scuipaţi peste chipul lui Dumnezeu, bolborosi Busuioc pătimaş, grăbindu-se cât putea mai tare. Ştiu eu de ce nu vin la adunările voastre! O să vă roadă viermii cei neadormiţi!

Mantaroşie începu să râdă în gura mare.

– Du-te după el, Enache, şi adu-l îndărăt. Mai râdem p-acilea! Enache se grăbi să-l prindă din urmă şi să-l aducă înapoi pe Busuioc.

– Mantaroşie, de ce nu-ţi vezi de treaba ta? spuse Maxim. Lasă-l pe om cu credinţa lui! Ce te legi tu de credinţa lui?

– Haha, făcu Mantaroşie neturburat. N-ai auzit? Cică o să ne roadă viermii cei neadormiţi.

– Pe marginea şanţului o să mori, ca un câine, spuse Busuioc cu ură.

Maxim interveni şi-i luă apărarea lui Busuioc. Aveau ordine să nu se lege de credinţa oamenilor, li se spusese în mod special. Cu părere vizibilă de rău, Mantaroşie trebui să-şi înghită deci pornirea nestăpânită de a se hlizi pe seama lui Busuioc şi să tacă.

Busuioc ajunsese bisericos datorită unei întâmplări destul de ciudate, petrecută cu mulţi ani în urmă când într-o zi se apucase să dreagă un perete al casei şi pusese copiii şi muierea să aducă pământ galben de la văgăuni, să-l amestece cu paie şi balegă şi să facă din acest amestec un soi de cărămizi cât toate zilele de mari numite chirpici. Era într-o zi de vineri şi muierea se împotrivise: nu vroia să lucreze vinerea. Busuioc se înfuriase, o înjurase atât pe ea cât şi pe sfânta vineri şi spusese că da, să fie păcatul lui, să-l muncească pe el dracii pe lumea ailaltă, dar până una-alta să pună muierea mâna şi să pregătească pământul, să n-aştepte să pună el mâna pe vreun retevei. A doua zi cel mai mic dintre copii, o fetiţă, începu să se plângă de o zgârietură la picior căpătată pesemne în timpul când frământase pământul, dar nu se sinchisi nimeni, asemenea zgârieturi căpătau copiii aproape în fiecare zi. În noaptea următoare însă, fetiţa avu un somn chinuit, iar femeia se deşteptă îngrozită şi povesti bărbatului că a visat-o pe sfânta vineri ameninţând. Copilul muri în călduri mari şi Busuioc se înspăimântă şi începu să se ducă la biserică. în timpul liturghiei stătea smerit şi tot timpul se închina. Când preotul pomenea de focul gheenei gemea înfricoşat şi înteţea crucile frângându-şi grumazul. Ţinea tot timpul în mână un busuioc, din clipa când ieşea pe poartă, cât dura slujba, şi până se întorcea acasă. Cu timpul i se uitase numele adevărat în schimbul poreclei de Busuioc, de la floarea aceasta care cu vremea nu se mai ştia dacă mirosul ei