fusese de totdeauna acelaşi şi fusese doar aprobat de biserică, sau floarea însăşi îşi schimbase mirosul în nările oamenilor, amintindu-le de slujba din altar şi de icoanele de jur-împrejurul cărora era pus în cununi groase.

Echipa mergea înainte prin noroi în frunte cu Maxim şi primii pe la care trecură, avizaţi pe căi simple că se apropie comisia, lăsară muierea singură acasă şi se pitiră prin vecini. Maxim se supără:

– Indiferent pe cine găsim, stăm şi cercetăm, hotărî el. Aşa nu se poate, ţăranul nostru crede el că poate să înşele statul. Nu există, legea e lege şi gata.

Maxim spusese „ţăranul nostru”, deşi continua să fie şi el tot ţăran, cultiva cereale ca toată lumea. Fiind însă electricianul comunei, începuse pesemne să-i placă să se detaşeze...

În curând se opriră în faţa altei porţi. Bilă ridică ciomagul şi enervat că nu găsiseră până acum pe nimeni acasă, lăsă modestia aceea a lui falsă la o parte şi bătu autoritar în ulucă. Uitase că nu mai avea acest drept.

– Ia uite al dracului cum bate! zise Maxim. Ia nu mai bate aşa, dom’le Bilă, că nu eşti stăpân pe curtea omului, îi şi spuse direct. De altfel dumneata n-ai ce căuta în echipă, mai bine ţi-ai vedea de situaţie...

Dar Bilă nu pricepu sau se făcu că nu pricepe, şi nu se opri din bătut, în ograda omului nu se vedea nimeni. De undeva din fundul curţii ieşi un dulău roşcat, mare cât un viţel, care numaidecât se avântă înainte, şi începu să se arunce asupra porţii. Oricare alt gard s-ar fi prăbuşit, afară de acesta care avea uluci groase din lemn de fag, bătute bine în cuie. Dulăul se zbuciuma şi se izbea neîncetat, încercând rezistenţa porţii din toate părţile. Totuşi el nu era prea îndârjit, hămăia şi făcea salturile sale cu oarecare indiferenţă.

– Hai, mă, du-te dracului, zise Enache confidenţial, adresându-se câinelui. Bă Gheorghe! Gheorghe!

Iată că stăpânul casei ieşi în bătătură. Era un om scurt şi îndesat, cu umerii puternici, parcă n-avea gât. Ar fi fost greu de spus că exista ceva binevoitor în înfăţişarea sa, totuşi deschise poarta în grabă şi se îndeletnici grijuliu cu alungarea cât mai departe a dulăului. Chiar întârzie puţin cu această treabă lăsându-i pe membrii comisiei să intre singuri în casă.

– Gheorghe crede că o să-l scape câinele din încurcătură, zise Mantarosie.

– Hai, mă Gheorghe, treci încoace la raport, zise Enache tare, prefăcându-se autoritar.

Gheorghe se grăbi să le deschidă uşa casei şi se prefăcu că nu pricepe gluma sau poate chiar nici n-o pricepu.

– Cum să nu, dar nu ştiu pe unde or fi, unde le-o fi pus muierea aia! Zina (staţi jos! stai jos, Enache!), unde ai pus alea?

În casă nu era nimeni, dar Gheorghe avea două odăi. Zina nu răspunde, probabil că nu auzise şi atunci Gheorghe se grăbi să iasă. Toţi membrii echipei stăteau în picioare, nimeni nu se aşeză. Erau cam stingheriţi. Când Gheorghe ieşi s-o caute pe Zina, Mantaroşie se luă după el.

– Zino, unde ai pus, fă, alea de la maşină? spuse Gheorghe din tindă, nevroind să intre în cealaltă odaie.

Mantaroşie nu se sinchisi, apăsă pe clanţă şi pătrunse dincolo lăsând uşa deschisă. Acolo, muierea lui Gheorghe stătea pe un scăunel şi tăia dintr-o oaie răstignită, făcută pastrama. De alături, de pe plita de tuci ieşea un miros greu, dar aţâţător de carne friptă. Pe pat, un copil de vreo patru ani, cu burta goală, mânca dintr-o strachină pastrama din asta cu mămăligă. Muierea îşi ridică fruntea. Era tânără, în plină înflorire; avea nişte ochi mari şi frumoşi, negri şi sprâncenaţi. Copilul nu semăna cu ea, semăna cu tatăl, său, trunchios şi fără gât, cu privirea bănuitoare şi închisă.

Echipa veni în urma lui Mantaroşie. Gheorghe întrebă din nou muierea, iar aceasta îi răspunse că nu ştie, el ştie, să caute acolo în chichiţa lăzii, acolo sunt toate hârtiile.

– Nu e nevoie, spuse Mantaroşie, ştim precis. Ai de dat o sută douăzeci de kilograme de grâu şi două sute de porumb restanţă din anul trecut.

– Floarea-soarelui a dat? întrebă Maxim.

– Am dat. Am dat. Floarea-soarelui am dat, se grăbi Gheorghe să răspundă.

– Şi pe alelalte? întrebă Mantaroşie.

– Ei, nu, nu! Dar am dat. Floarea-soarelui am dat. (Stai jos, Enache.) Chiar am zis: să mă duc acolo, să dau floarea-soarelui. De dat, am dat.

Asta era tot o istorie de anul trecut, cu floarea-soarelui. Cotele se luau când trebuia făcut untdelemnul, dar unii, văzând aşa, dăduseră mai bine sămânţa la porci decât să le ia fabrica cote. Omul îşi ferea privirile şi îşi căuta de lucru: muta un scăunel de ici-colo, îl îndemna pe Enache să stea... Busuioc ţinea fruntea în pământ, dându-se mereu pe după Bilă, iar Bilă stătea băţos lângă Maxim, gata să întărească orice ar fi spus acesta. Singur Enache era voios. Se aşezase pe scăunel aproape de muierea lui Gheorghe şi îi povestea ceva în şoaptă...

– Auzi, Ghiţă, alde Aristiţa a făcut azi-noapte! Al zecelea, săraca de ea!

– A făcut lesne? întrebă Gheorghe. Nu s-a canunit?

– Cine să se canunească?! Muierea mea? Păi am întrebat-o: „Te-a durut, fă?” „De unde!” zice. N-auzi că stătea în pat învelită cu un cearceaf d-ăla şi când m-a văzut mi-a râs? Zău că mi-a râs!

Muierea lui Gheorghe se ridică de pe scăunel, se duse la plită unde sfârâiau bucăţile, luă de pe sobă o strachină mare şi începu să pună în ea.

– Ia, nea Enache, hai luaţi, zise ea aşezând strachina învârfuită pe un scăunel.

În acest timp Maxim se uitase prin casă cu atenţie. Sub pat se vedeau marginile unui balot gros de fire de bumbac şi în dreptul ferestrei era aşezată o maşină de cusut Singer fără capac.

– Ai putere economică, spuse Maxim posomorât. De ce ai vrut să înşeli statul?

– Ce făcuşi tu, fă? Păi adu nişte mămăligă, zise Gheorghe adresându-se muierii, ca un surd total, după care deschise uşa şi ieşi foarte grăbit.

Mantaroşie se apropie de Maxim şi-i şopti la ureche:

– Nu trebuie să-l lăsăm, că ăsta n-o să dea. Să scoată acum ce-are de dat şi să ducă la