Maxim rămase cu chipul nepătruns. Nu răspunse nimic. Gheorghe se întoarse cu o oală mare plină cu ceva şi se grăbi să întindă fiecăruia câte o ceşcuţă galbenă de pământ smălţuită.

– Beţi, luaţi.

Era ţuică veche, de anul trecut, cum de-o mai păstrase... Enache şi Bilă mâncau pastrama cu mămăligă, Busuioc nu vru, spuse că el nu mănâncă miercurea carne... Maxim stătea posomorât.

– Haide, nene Maxime, îl îndemnă muierea. Aţi plecat de dimineaţă şi n-oţi fi avut timp să luaţi ceva în gură.

Maxim continuă să rămână posomorât, dar întinse mâna şi începu şi el să mănânce. Muierea zise:

– O să dăm şi cotele alea, ce să facem!

– Nu-nu! O să dăm! De dat o să le dăm, că nu e cine ştie ce! Aşteptăm să vie alde cumnatu-meu de la Tecuci, că i-am dat căruţa şi caii să se ducă, spuse Gheorghe cu convingere, atent mai mult la obligaţiile lui de gazdă faţă de musafiri decât la cele pentru care veniseră aceştia.

Bilă, cu paharul în mână, se apropie de Gheorghe şi începu să-i şoptească tainic la ureche:

– Gheorghiţă, ascultă-mă pe mine! Dă cotele, domnule! Ia câteva duble de grâu şi gata... La puterea ta economică nu contează, zău, ţi-o spun cu lacrimi în ochi!

Gheorghe însă nu-l luă în seamă, se uita în altă parte ca şi când Bilă n-ar fi existat. Îl urmărea cu o privire îngrijorată pe Mantaroşie.

XIII

După ce stătuse un timp alături de ceilalţi fără să se atingă însă de mâncare şi băutură, Mantaroşie ieşise apoi pe nesimţite din casă. Gheorghe îl văzu urcând scara podului, apoi îl văzu ieşind în curte şi luând-o spre şoproane. Curând îl văzu întorcându-se. Mergea şi rânjea tot timpul. Intrând în casă, Mantaroşie se uită dispreţuitor la gazdă şi spuse:

– Te-ai chiaburit, dom’ le Gheorghe.

Deodată se făcu tăcere. Se posomorâră toţi, în afară de Maxim care îşi păstră înfăţişarea de nepătruns.

– E, asta e acuma! exclamă Bilă indignat.

Busuioc îşi lăsă fruntea şi mai jos, ca şi când ar fi vrut să intre în pământ de ruşine, iar voiosul Enache rămase cu gura căscată.

– Da, te-ai chiaburit şi nu vrei să mai dai cotele, spuse Mantaroşie din nou. Acuma şase ani când erai sărac şi ai primit pământ, era bun partidul, acuma nu mai e bun, isprăvi Mantaroşie cu un zâmbet plin de răutate şi plăcere invidioasă.

– De ce nu mai e bun? Cine ţi-a spus ţie că nu mai e bun? M-ai auzit tu pe mine vorbind? Ori eşti nebun?! zise Gheorghe pe neaşteptate. Începu să strige: Te ştiu eu pe tine, Mantaroşie. Să nu crezi tu că poţi să mă apuci şi pe mine de piept... Ce?! Ai muncit tu în locul meu? Când eu umblam desculţ şi cu izmenele sumese prin noroi şi cultivam sfeclă şi tutun şi munceam de dimineaţă şi până seara, tu ce făceai? Ai, mă? Am muncit pe spinarea ta? Te-am isploatat pe tine acolo în Moldova de unde ai venit?

Striga, se frământa de mijloc şi izbea cu pumnul când în direcţia uşii, când a peretelui, când în aerul de deasupra capului. Se făcuse urât la faţă, sălbatic, şi ochii îi aruncau lumini întunecate.

– Te-am isploatat pe tine, mă, am isploatat pe cineva de spui că sunt chiabur? Sunteţi martori! Aţi auzit ce-a spus!

Pufni greu pe nări, cuprins parcă de o vâlvătaie. Îşi dădea pălăria pe spate, îşi apuca chimirul cu mâinile, izbea scaunele de pământ mutându-le fără nici un rost dintr-un loc în altul.

– Da’ ce, bă, am ajuns de râsul lumii să vii în târla mea să-ţi baţi joc de mine?! Ei lasă, că nu rămân ele lucrurile aici! Fie-al dracului care o lăsa afacerea asta aşa! Vii aici şi te urci în podul meu, îţi bagi nasul prin toate părţile, te duci în şopron... Lasă că te aranjez eu! Dacă nu te-oi aranja eu, nu te mai aranjează nimeni.

Se părea că va pune mâna pe ceva şi-i va lua pe toţi la goană... Bilă se dăduse mai spre uşă iar voiosul Enache se ridicase de pe scaun şi arăta încurcat de tot. Cât despre Busuioc, el pierise, nimeni nu băgase de seamă când şi pe unde ieşise.

– Nu striga, că nu mi-e frică de tine, spuse Mantaroşie sfidând. Te-ai chiaburit şi nu vrei să mai dai cotele, asta e socoteala!

Peste chipul lui Gheorghe trecu o umbră, ochii i se făcură ca păcura. Părea să înţeleagă că nu mai e nimic de făcut, că adică se apropie încet de el pacostea şi el n-avea cum s-o înlăture: pe baza spuselor ăstuia aveau să-l treacă la chiaburi. Asta însemna distrugerea totală a tot ce agonisise el în atâţia ani de muncă pe brânci; cu chiaburii nu se discuta. O umbră de nebunie licări în privirile lui negre. Era neliniştitor să vezi nepăsarea lui Mantaroşie, nici măcar nu se uita la Gheorghe. Îţi trecea prin cap că iată, uite aşa putea muri cineva. El părăsi din nou odaia şi dispăru afară. După câtva timp se auzi de pe prispă un zgomot de trapă care se ridică; era, pesemne, de la pivniţa lui Gheorghe în care Mantaroşie intra. Se făcu din nou linişte.

– Tovarăşe Gheorghe, asta o să vedem noi, ce spune Mantaroşie, dacă o să trebuiască sau nu să te trecem la chiaburi, zise Maxim împăciuitor, ca şi când asta o dată făcută nu era cine ştie ce. Dar până atunci, promise Maxim, trebuie să dai ce ai ca restanţe.

– I-am spus şi eu pe arie că trebuie să dea şi uite că n-a dat, iar astă-toamnă am mâncat tot porumbul ca porcii, zise femeia, ignorând restul ameninţării, poate în felul acesta se uita de ea.

– Gheorghiţă... începu Bilă şi după ce-i şopocăi câteva clipe nu se ştie ce la ureche, se retrase clătinând din cap. Zău, ţi-o spun cu lacrimi...

Dar Maxim îi spuse şi el pe şleau să tacă din gură şi să nu se mai amestece. Bilă tăcu dar nici Maxim nu mai ştiu ce să spună. Se scurseră astfel câteva minute. Femeia mai turnă ţuică. Gheorghe tăcea, crunt şi neliniştit, acum parcă