– Astea ce sunt, dom’le Gheorghe? zise Mantaroşie intrând în casă şi arătând ceva.

Era un pachet mare şi lunguieţ învelit în hârtie ceruită. Mantaroşie îl desfăcu şi apărură cinci-şase încărcătoare de pistol-mitralieră încovoiate ca nişte roşcove.

– Erau acolo în pivniţă, pitite bine, continuă Mantaroşie vârând unghia într-un încărcător pe care îl scutură.

În palmă îi luci galben un glonţ ca o ghindă mică. Toţi se uitară la el, nemişcaţi, apoi se ridicară şi se uitară mai de-aproape. Ce era asta? Dăduseră de un duşman de clasă care ţinea muniţie la el? Gheorghe căpătă brusc o expresie rătăcită şi deodată sări de la locul lui, îl împinse la o parte pe Mantaroşie, ţâşni afară şi începu să alerge spre grădină. Sări pârleazul şi o luă spre viroaga satului.

– După el, prinde-l, strigă atunci Maxim cu un glas încordat, după câteva clipe de ezitare.

Vocea lui avusese, strigând, o tensiune parcă improprie, ţâşnită dintr-o spaimă naturală şi veche; la fel ar fi strigat dacă ar fi fost noaptea sentinelă în post şi ar fi zărit fără veste în raza sectorului său o umbră necunoscută, cine e, stai! Şi ţâşni cel dintâi şi o luă la goană în urma celui care fugise. Toţi îl urmară, Busuioc speriat dar ca şi când ar fi vrut să fugă de acest loc nelegiuit şi într-adevăr el pieri şi nu se mai văzu încotro o luă, Mantaroşie rânjind, Bilă având o înfăţişare severă, parcă ofensat. Iar Enache ezită şi el câtva timp şi strigă de câteva ori:

– Gheorghe, măi Gheorghe! Mă, n-auzi?

Şi se luă în cele din urmă după fugar, dar mai strigând de câteva ori, vrând parcă să facă totul pentru Gheorghe şi dacă el nu vroia să asculte, el, Enache, în felul acesta să-şi decline prin aceste strigăte răspunderea pentru situaţia care se crease. Casa lui Gheorghe era aşezată la marginea din partea aceea a satului şi el ieşi din primele clipe la câmpie. Vru s-o ia la stânga, unde se vedea dunga neagră a pădurii Cotigioaia, dar urmăritorii, fără să se fi înţeles între ei, îi tăiară drumul şi nu-i lăsară liberă decât partea care îl ducea spre râu. Poticnindu-se fugarul o luă într-acolo şi în curând se văzu panglica albă, de culoarea prafului, acum umflată de atâta ploaie sticlind orbitor sub soarele de august. Maxim strigă lui Mantaroşie să-i taie lui Gheorghe drumul în susul malului, lui Enache să înainteze direct spre el, şi împreună să-l încolţească astfel pe fugar din trei direcţii. Gheorghe se uită înapoi, fugi câteva zeci de paşi în sus, apoi în sens contrar şovăi şi deodată întinse braţele şi se aruncă în râu cu capul înainte. Urmăritorii se apropiară repede şi îl văzură zbătându-se, sforăind şi plescăind să ajungă la celălalt mal şi să dispară în pădure. Era uşor de observat că ori nu ştia să înoate ori vroia să înoate prea repede şi hainele de pe el, cămaşa şi o flanelă, îl stinghereau, ori că se agăţase de ceva care îl trăgea de picioare la fund. Nici nu dură o jumătate de minut cât îi tot zăriră capul zbătându-se să nu se cufunde.

Când se adunară la mal toţi urmăritorii, el nu mai ieşi la suprafaţă. Alergară înainte, se opriră, alergară înapoi tăcuţi şi gâfâind. În cele din urmă se liniştiră şi rămaseră nemişcaţi cu privirile şi chipurile nedumerite îndreptate spre locul bănuit unde dispăruse Gheorghe. Erau aşa de smintiţi la minte de atâta alergătură că nimănui nu-i veni ideea, sau nu avu curajul să sară să-l scape?...

– S-a înecat, zise unul dintre ei, ca o justificare, adică nu mai era de sărit să-l scape, unde să sară, în care parte, nu se mai vedea nici o urmă peste suprafaţa curgătoare a apei de câmpie, nu se zărea nici o bolboroseală.

– Ce dracu l-o fi apucat de s-a aruncat în râu? zise Enache cu un glas de parcă nu şi-ar fi dat seama de întâmplare şi mai aştepta încă să-l vadă pe consăteanul lor ieşind la mal.

Dar valurile apelor umflate curgeau nepăsătoare şi singure, iar întrebarea lui Enache nu micşoră, ci spori tăcerea grea care plutea pe deasupra undelor turburi.

PARTEA A CINCEA

I

Timp de câteva săptămâni Moromete nu încetă să se mire: Bă, ce-a mai plouat, făcea, parcă în viaţa lui n-ar mai fi pomenit una mai mare. Ilinca şi vecinii se uitau la el cam dintr-o parte: întinerise, nu-l mai recunoşteau. Fata povestea că îngheţase când îşi dăduse seama de cât timp stătea el afară. Moromete îşi îndreptase umerii, fruntea i se descreţise, mersul îi devenise mai hotărât, iar din glas îi pierise acea nelinişte adâncă pe care oamenii i-o simţiseră pe arie când el încercase să vadă cum va fi viaţa lor în viitor.

Prietenii lui liberali arătau la fel, şi, în cele câteva zile cât mai stătu pe-acasă, Niculae fu scutit de întrebările lor pe care le uitau a doua zi după ce i le puneau.

Cei mai tineri nu înţelegeau bine aceste ciudate stări ale celor în vârstă. Ei nu trăiseră atât de mult ca să-şi dea seama de unde le venea acestora bucuria aceea a lor care îi umplea de vigoare. Nu veniseră ei de la arie cu căruţele pline acasă? Acolo sus, în pod, nu aveau ei tot ce le trebuia până la anu? Şi un an e lung, până la vara viitoare mai vedem ce-o mai fi...

Se ştie că mai neliniştiţi de viitor sunt cei în vârstă deşi ei au mai puţini ani de trăit decât cei tineri. Dar nu tocmai de aceea se bucură ei atât de tare de câtă viaţă le-a mai rămas? Nu de aceea se neliniştesc ei atât de adânc de lucruri care celor din urma lor li se par trecătoare? Seninătatea pe care aceştia le-o cer n-are nici-o noimă, mai bine le-ar oferi-o. De aceea întâmplările care urmară, deşi grave şi hotărâtoare pentru sfârşitul vieţii lor de ţărani, nu