— Se scot profituri chiar atât de mari din traficul ilegal de tutun? întrebă Milo extrem de interesat, în timp ce sprâncenele lui ruginii se arcuiră a lăcomie şi nările începură să-i fremete.

  — Milo, îl strigă Yossarian. Te rog, fii atent la mine.

  — Si, Marchese, răspunse Luigi. Profiturile de pe urma traficului ilegal de tutun sunt foarte mari. Contrabanda a devenit un scandal naţional, Marchese, o adevărată ruşine naţională.

  — Adevărat? remarcă Milo cu un zâmbet preocupat şi porni spre uşă de parcă era vrăjit.

  — Milo! zbieră Yossarian şi sări instinctiv în faţă, ca să-l oprească. Milo, trebuie să mă ajuţi.

  — Trafic ilegal de tutun, îi explică Milo, cu o privire de epileptic pofticios, zbătându-se cu încăpăţânare să treacă. Lasă-mă să plec. Trebuie să fac contrabandă cu tutun.

  — Stai aici şi ajută-mă s-o găsesc, se rugă Yossarian. Poţi face mâine contrabandă cu tutun.

  Dar Milo era surd şi continua să se împingă înainte, neagresiv, dar irezistibil, asudând, cu ochii orbiţi parcă de o fixaţie şi arzând febrili, cu gura zvâcnind şi salivând. Gemu calm, de parcă suferea solitar şi instinctiv, şi repetă mereu „trafic ilegal de tutun, trafic ilegal de tutun”. In cele din urmă, Yossarian se dădu resemnat la o parte, văzând că nu avea nici o şansă să încerce să-l convingă pe cale raţională. Milo fugi ca din puşcă. Comandantul poliţiei îşi descheie din nou vestonul şi se uită cu dispreţ la Yossarian.

  — Ce cauţi aici? întrebă el sec. Vrei să te arestez?

  Yossarian ieşi din birou şi coborî scara, pătrunzând în strada întunecată ca un mormânt, după ce trecu prin hol pe lângă grăsana cu negi şi guşă, care se întorcea deja. Afară, nici urmă de Milo. Nu se zărea lumină la nici o fereastră. Trotuarul pustiu urca abrupt şi continuu de-a lungul a mai multor intersecţii. Yossarian vedea strălucirea bulevardului lat în vârful pantei lungi, pavate cu pietre. Secţia de poliţie era acum aproape de poale; becurile galbene de la intrare sfârâiau în atmosfera umedă ca nişte torţe ude. Cădea o ploaie rece, măruntă. Începu să meargă încet, urcând dealul. În curând ajunse la un restaurant liniştit, intim, îmbietor, cu draperii de catifea roşie la ferestre şi cu o firmă de neon albăstrui lângă uşă, care anunţa: RESTAURANTUL LA TONY, MÂNCĂRURI ŞI BĂUTURI ALESE. NU INTRAŢI. Cuvintele de pe firma de neon albăstrui îl surprinseră un pic, dar numai pentru o secundă. Nici o enormitate nu i se mai părea bizară, în mediul lui ciudat şi strâmb. Acoperişurile clădirilor verticale se înclinau, alcătuind o privelişte stranie, suprarealistă, iar strada părea şi ea aplecată. Îşi ridică gulerul pardesiului gros de lână şi îl strânse în jurul lui. Era o noapte rece. Un băiat cu o cămaşă subţire şi pantaloni subţiri şi zdrenţăroşi ieşi din beznă în picioarele goale. Băiatul avea părul negru şi i-ar fi prins bine o tunsoare, nişte pantofi şi nişte ciorapi. Avea o faţă bolnăvicioasă, palidă şi tristă. Tălpile lui produceau un clipocit molatec, neplăcut, în bălţile de pe pavajul ud în timp ce trecea şi lui Yossarian i se făcu atât de milă de sărăcia lui, încât îi venea să-i strivească în pumni faţa palidă, tristă şi bolnăvicioasă, ca să-l expedieze din această viaţă, pentru că îi amintea de toţi copiii italieni palizi, trişti şi bolnăvicioşi din noaptea aceea, cărora le-ar fi prins bine o tunsoare, nişte pantofi şi nişte ciorapi. Îl făcea pe Yossarian să se gândească la infirmi, la femei şi bărbaţi înfriguraţi şi înfometaţi şi la mame mute, pasive şi devotate, cu ochi catatonici, alăptându-şi în aceeaşi noapte pruncii, cu ugere de animale îngheţate, insensibile la aceeaşi ploaie rece. Nişte vaci. Aproape ca o replică la gândul lui, o mamă cu un prunc în zdrenţe negre la sân trecu pe lângă el şi lui Yossarian îi veni s-o strivească şi pe ea, pentru că îi amintea de băiatul în picioarele goale, cu cămaşă subţire şi pantaloni subţiri şi zdrenţăroşi şi de toţi săracii care tremurau de frig, într-o lume care nu reuşise încă să ofere suficientă căldură, hrană şi dreptate decât unei mâini de descurcăreţi lipsiţi de scrupule. Ce lume împuţită! Se întrebă câţi oameni nevoiaşi erau în aceeaşi noapte chiar în propria lui ţară prosperă, câte case erau nişte şandramale, câţi soţi erau beţi şi câte neveste erau bătute, câţi copii erau brutalizaţi, exploataţi sau abandonaţi. Câte familii erau înfometate, pentru că nu-şi puteau permite să-şi cumpere de mâncare? Câte inimi erau zdrobite? Câte sinucideri se comiteau în aceeaşi noapte, câţi oameni înnebuneau? Câţi gândaci şi câţi proprietari jubilau? Câţi învingători erau înfrânţi, câte izbânzi erau eşecuri, câţi bogaţi erau săraci? Câţi tipi deştepţi erau proşti? Câţi oameni cinstiţi erau mincinoşi, câţi oameni viteji erau laşi, câţi oameni loiali erau trădători, câţi oameni sfinţi erau desfrânaţi, câţi oameni în poziţii de încredere îşi vânduseră sufletele unor escroci pentru câţiva bănuţi, câţi nu avuseseră niciodată suflet? Câte drepte şi înguste erau cărări întortocheate? Câte familii bune erau familii rele şi câţi oameni buni erau oameni răi? Dacă adunai toate acestea şi apoi făceai scăderea, nu-ţi mai rămâneau, probabil, decât copiii şi poate un Albert Einstein şi un bătrân violonist sau sculptor pe undeva. Yossarian hoinări chinuit de singurătate, simţindu-se înstrăinat, şi nu-şi putu alunga din minte groaznica imagine a băiatului în picioarele goale, cu obraji bolnăvicioşi, decât când dădu în sfârşit colţul, pătrunzând pe un bulevard şi nimerind peste un soldat din armata aliaţilor, care zăcea pe jos, zguduit de convulsii – un tânăr locotenent cu o faţă mică, palidă, de copil. Alţi şase soldaţi din diverse ţări se luptau cu diverse părţi din el, străduindu-se să-l ajute şi să-l ţintuiască locului. El urla şi gemea ininteligibil printre dinţii încleştaţi, cu ochii daţi peste cap. „Nu-l lăsaţi să-şi muşte limba”, îi sfătui isteţ un sergent scund de lângă Yossarian şi un al şaptelea bărbat se