avântă în grămadă ca să se lupte cu faţa locotenentului bolnav. Dintr-o dată, luptătorii învinseră şi se întoarseră nehotărâţi unul spre celălalt, căci acum, după ce reuşiseră să-l imobilizeze pe tânărul locotenent, nu ştiau ce să facă cu el. Un fior de panică imbecilă se extinse pe rând pe toate feţele încordate ale brutelor.

  — Haideţi să-l luăm de-aici şi să-l punem pe capota maşinii de acolo, rosti tărăgănat un caporal care stătea în spatele lui Yossarian.

  Părea o soluţie bună şi cei şapte bărbaţi îl ridicară pe tânărul locotenent şi îl întinseră cu grijă pe capota unei maşini parcate, continuând să-i apese câte un mădular care se mai zvârcolea. Imediat după ce îl întinseră pe capota maşinii parcate, se priviră din nou neliniştiţi, fiindcă habar nu aveau ce să facă în continuare cu el.

  — Haideţi să-l luăm de pe capota maşinii şi să-l punem pe jos, rosti tărăgănat acelaşi caporal din spatele lui Yossarian.

  Părea şi asta o idee bună şi începură să-l transfere înapoi pe trotuar, dar, înainte de a termina operaţiunea, un Jeep cu girofar roşu într-o parte şi cu doi poliţişti militari pe bancheta din faţă frână brusc lângă ei.

  — Ce se întâmplă aici? zbieră şoferul.

  — Are convulsii, răspunse unul dintre bărbaţii care se luptau cu unul dintre membrele tânărului locotenent. Îl ţintuim locului.

  — Foarte bine. E arestat.

  — Şi ce să facem cu el?

  — Ţineţi-l sub arest, strigă poliţistul militar, râzând în hohote de propria lui glumă, după care plecă în viteză cu Jeepul.

  Yossarian îşi aminti că nu avea dovada că era în permisie şi trecu prudent pe lângă grupul de necunoscuţi, îndreptându-se spre glasurile înfundate care se auzeau la o oarecare distanţă, în bezna mohorâtă din faţa lui. Bulevardul lat, spălat de ploaie, era luminat la fiecare jumătate a drumului dintre două intersecţii de felinare arcuite, care emanau o licărire stranie, înconjurată de o ceaţă cafenie, plină de fum. De la o fereastră de deasupra auzi vocea unei femei nefericite implorând „Te rog, nu! Te rog, nu!” O femeie tânără şi necăjită, îmbrăcată cu o manta de ploaie neagră şi cu mult păr negru căzut peste faţă, trecu pe lângă el cu ochii plecaţi. La Ministerul Afacerilor Publice de la următoarea intersecţie, o doamnă beată era priponită de una dintre coloanele corintiene canelate de un tânăr soldat beat, în timp ce trei camarazi beţi înarmaţi urmăreau scena de pe o scară din apropiere, cu sticle de vin între picioare.

  — Dde rog, nu! se ruga doamna beată. Acum vreau să mă duc acasă. Dde rog, nu!

  Unul dintre cei trei bărbaţi care şedeau pe scară înjură furios şi aruncă o sticlă de vin spre Yossarian, când acesta se întoarse şi îşi ridică privirea. Sticla se făcu ţăndări mai departe, fără să provoace nici un rău, cu un zgomot scurt şi înăbuşit. Yossarian îşi continuă drumul în acelaşi ritm, apatic, fără grabă, cu mâinile îngropate în buzunare.

  — Hai, păpuşico, îl auzi insistând hotărât pe soldatul beat. Acum e rândul meu.

  — Dde rog, nu! se ruga doamna beată. Dde rog, nu!

  Chiar la următorul colţ, în străfundurile dense, impenetrabile, ale umbrelor unei străzi lăturalnice înguste, şerpuitoare, auzi zgomotul misterios şi inconfundabil produs de cineva care aduna zăpada cu lopata. Scrâşnetul ritmic, chinuit, grăitor, al lopeţii de fier care lovea betonul îi dădu furnicături de groază când coborî bordura ca să traverseze lugubra străduţă şi se îndepărtă repede, până lăsă în urmă zgomotul acela obsedant, absurd. Acum ştia unde se afla; în curând, dacă va continua fără să se întoarcă, va ajunge la fântâna seacă din mijlocul bulevardului, apoi la apartamentul ofiţerilor, situat la şapte intersecţii mai încolo. Deodată auzi voci inumane, mârâitoare, sfârtecând întunecimea spectrală din faţa lui. Becul felinarului din colţ se stinsese, răspândind bezna pe jumătate din stradă şi dezechilibrând tot ce era vizibil. De cealaltă parte a intersecţiei, un bărbat bătea un câine cu un băţ, ca bărbatul care bătea calul cu biciul în visul lui Raskolnikov. Yossarian se căzni neputincios să nu vadă şi să nu audă. Câinele scheună şi schelălăia abrutizat, năucit şi isteric, la capătul unei frânghii vechi de Manila, se lungea şi se târa pe burtă fără a se împotrivi, dar bărbatul continua să-l bată cu băţul lui plat şi greu. O mică mulţime căsca gura. O femeie bondoacă păşi în faţă şi îl rugă să se oprească.

  — Vezi-ţi de treaba ta, se răţoi la ea posac bărbatul, ridicând băţul, de parcă ar fi fost în stare s-o bată şi pe ea, iar femeia se retrase laşă, josnică şi umilită.

  Yossarian mări pasul, ca să se îndepărteze cât mai repede de acolo, aproape alergând. Era o noapte plină de grozăvii şi îşi imagină ce trebuie să fi simţit Cristos când umbla prin lume, ca un psihiatru printr-un salon plin cu nebuni, ca o victimă printr-o închisoare plină cu hoţi. Apariţia unui lepros trebuie să fi fost o privelişte binevenită! La colţul următor, un bărbat bătea cu brutalitate un băieţel, în mijlocul unei mulţimi imobile de spectatori adulţi care nu făceau nici un efort să intervină. Yossarian se înfioră de scârbă, fiind sigur că mai asistase cândva la aceeaşi scenă oribilă. Déjà vu? Sinistra coincidenţă îl cutremură şi îi umplu sufletul de îndoială şi de spaimă. Asistase la aceeaşi scenă cu o intersecţie în urmă, deşi totul părea diferit. Ce naiba se întâmpla? Va păşi o femeie bondoacă în faţă şi îl va ruga pe bărbat să se oprească? Va ridica el mâna ca s-o lovească şi ea se va retrage? Nimeni nu se clintea. Copilul plângea încontinuu, buimăcit parcă de suferinţa lui. Bărbatul continua să-l lovească tare, sonor, cu palma deschisă, pe cap, apoi îl sălta în picioare, ca să-l doboare din nou. Nimeni din mulţimea aceea laşă şi posacă nu părea să se sinchisească suficient de băieţelul bătut ca să intervină. Copilul nu avea mai mult de nouă ani. O târfă plângea