înăbuşit într-o cârpă de vase murdară. Băiatul era scheletic şi netuns. Din ambele urechi i se prelingea sânge roşu aprins. Yossarian trecu repede pe cealaltă parte a imensului bulevard, ca să scape de priveliştea aceea odioasă, şi se pomeni păşind pe nişte dinţi umani, care ieşeau ca nişte unghii ascuţite din pavajul umed, alunecos, lângă băltoace de sânge, lipicioase din cauza stropilor de ploaie. Molari şi incisivi sparţi erau împrăştiaţi peste tot Ocoli în vârful picioarelor groteştile rămăşiţe şi ajunse lângă o intrare ce adăpostea un soldat plângând cu o batistă îmbibată cu sânge la gură, gata să cadă şi susţinut de alţi doi soldaţi, care aşteptau gravi şi nerăbdători să sosească ambulanţa. În cele din urmă, aceasta sosi cu sirena în funcţiune, cu farurile de ceaţă aprinse, şi trecu prin faţa lor, îndreptându-se spre următoarea intersecţie, unde avea loc o altercaţie între un singur civil italian cu nişte cărţi şi o şleahtă de poliţişti în civil, înarmaţi cu bastoane. Civilul care se zbătea şi ţipa era un bărbat negricios, cu faţa albă ca varul de frică. Ochii îi pulsau febril de disperare, fluturând ca nişte aripi de liliac, în timp ce nenumăraţii poliţişti înalţi îl înşfăcară de braţe şi de picioare şi îl ridicară. Cărţile lui erau împrăştiate pe jos.

  — Ajutor! urlă el strident, cu un glas care se sufoca de emoţie, în timp ce poliţiştii îl cărară spre uşile deschise din spatele ambulanţei şi îl azvârliră înăuntru.

  — Poliţia! Ajutor! Poliţia!

  După ce se închiseră şi se zăvorâră uşile, ambulanţa porni în viteză. Era o ironie lipsită de umor în panica absurdă a bărbatului care chema în ajutor poliţia, în timp ce era înconjurat de poliţişti. Yossarian zâmbi crispat la auzul strigătului inutil şi ridicol de ajutor, apoi îşi dădu seama speriat că vorbele lui erau ambigui şi înţelese alarmat că ele poate că nu erau destinate poliţiei, ci erau un avertisment eroic, din mormânt, al unui prieten condamnat, către toţi care nu erau un poliţist înarmat cu o bâtă şi un pistol şi o gloată de alţi poliţişti, înarmaţi cu bastoane şi pistoale, care îl susţineau.

  — Ajutor! Poliţia! strigase bărbatul şi poate că semnaliza un pericol.

  Yossarian reacţionă la acest gând îndepărtându-se pe furiş de poliţişti şi fu cât pe-aci să se împiedice de picioarele unei femei masive, de patruzeci de ani, care traversă în grabă intersecţia, cu un aer vinovat, aruncând priviri fugare, duşmănoase, în spate, spre o femeie de optzeci de ani, cu glezne groase, bandajate, care abia se ţinea după ea, clătinându-se pe picioare. Bătrâna gâfâia, înaintând cu paşi mărunţi şi bombănind pentru sine, năucă şi agitată. Nu exista nici o îndoială asupra caracterului scenei; era o urmărire. Prima femeie, învingătoarea, traversase deja jumătate din bulevardul lat, când cea de-a doua femeie ajunse la bordură. Zâmbetul urât, parşiv, cu care se uită la bătrâna care se căznea în urma ei era răutăcios şi înfricoşător în acelaşi timp. Yossarian ştia că o putea ajuta pe bătrâna aflată la ananghie dacă ar fi ţipat măcar, ştia că s-ar putea repezi s-o înhaţe pe femeia mătăhăloasă şi s-o ţină până va veni gloata de poliţişti din apropiere, dacă bătrâna i-ar da semnalul, cu un strigăt de disperare. Dar bătrâna trecu pe lângă el fără să-l vadă măcar, mormăind cu o supărare cruntă, tragică, şi în curând prima femeie dispăru în straturile tot mai adânci de întuneric şi bătrâna rămase în centrul pieţei, ameţită, neştiind încotro s-o ia, singură. Yossarian îşi desprinse privirea de ea şi se îndepărtă în grabă, ruşinat că nu făcuse nimic ca s-o ajute. Aruncă priviri scurte şi vinovate înapoi, în timp ce bătea în retragere, temându-se că bătrâna va porni pe urmele lui, şi i se păru binevenit adăpostul întunecimii aproape opace, plutitoare, bătute de ploaie, fără lumină, care-l ascundea. Gloate după gloate de poliţişti – totul, cu excepţia Angliei – erau în mâinile gloatelor, gloatelor, gloatelor. Gloatele cu bastoane dominau pretutindeni.

  Suprafaţa gulerului şi a umerilor hainei lui Yossarian era leoarcă de apă. Ciorapii erau umezi şi reci. Lumina următorului felinar se stinsese şi ea; globul său de sticlă era spart. Clădiri şi forme fără contur zburau pe lângă el fără zgomot, purtate parcă implacabil pe suprafaţa unui val puternic, atemporal. Trecu pe lângă el un călugăr înalt, cu faţa îngropată cu totul într-o glugă aspră, cenuşie; chiar şi ochii erau ascunşi. Zgomotul paşilor lui clipocea spre el printr-o băltoacă, într-un ritm constant, şi Yossarian se temu să nu fie un alt copil în picioarele goale. Se strecură pe lângă un bărbat costeliv, cadaveric, întunecat la faţă, îmbrăcat cu o manta de ploaie neagră, cu o cicatrice în formă de stea pe obraz şi o adâncitură lucioasă şi mutilată, de mărimea unui ou, în tâmplă. O femeie cu sandale de paie scârţâitoare se materializă, cu întreaga faţă desfigurată de o roşeaţă oribilă şi de o arsură multicoloră, care porneau de la gât şi se întindeau într-o pată crudă, ruginie, pe ambii obraji, dincolo de ochi! Yossarian nu suportă să se uite la ea şi se cutremură. Nimeni n-o va putea iubi vreodată. Sufletul lui era bolnav; tânjea să facă dragoste cu o fată care să-l aline, să-l excite şi să-l adoarmă. În Pianosa îl aştepta o gloată înarmată cu bastoane. Toate fetele dispăruseră. Contesa şi nora ei nu mai erau bune pentru el; îmbătrânise prea mult ca să se mai amuze, nu mai avea timp. Luciana dispăruse, probabil că murise; sau dacă încă nu murise, va muri în curând. Curva ţâţoasă a lui Aarfy se topise cu inelul ei cu camee pătată, iar sora Duckett îl dispreţuia pentru că refuzase să mai efectueze misiuni de luptă şi putea stârni un scandal. Singura fată pe care o cunoştea prin apropiere era fecioara urâtă din apartamentul ofiţerilor, cu care niciunul nu se culcase încă. Numele ei era Michaela, dar bărbaţii îi spuneau obscenităţi cu glasuri suave, insinuante, şi ea chicotea, bucurându-se ca un copil pentru că nu înţelegea engleza şi credea că o măguleau şi că