făceau glume nevinovate. O încântau şi o vrăjeau toate sălbatic pe care vedea că le făceau. Era o fată harnică, prostuţă, fericită, care nu ştia să citească şi abia putea să se iscălească. Avea părul drept, de culoarea paielor putrede. Avea pielea măslinie şi ochii miopi şi niciunul nu se culcase cu ea, pentru că niciunul n-o dorise, niciunul, cu excepţia lui Aarfy, care o violase o dată chiar în seara aceea şi apoi o ţinuse ostatică într-un dulap de haine, timp de aproape două ceasuri, cu mâna pe gura ei, până începură să urle sirenele de camuflaj civil şi ea nu mai avu voie să iasă în stradă.

  Apoi o aruncă pe fereastră. Cadavrul ei încă zăcea pe caldarâm când sosi Yossarian şi îşi croi drum politicos prin cercul de vecini solemni, cu lanterne slabe, care priveau cu venin, ferindu-se de el şi arătând supăraţi spre ferestrele de la etajul doi, prinşi în discuţii particulare, nemiloase, acuzatoare. Lui Yossarian îi bătea tare inima de frică şi groază la vederea acelui spectacol sângeros, vrednic de milă, de rău augur, al cadavrului zdrobit. Se ascunse în hol, urcă în fugă scara şi intră în apartament, unde îl găsi pe Aarfy plimbându-se prin încăpere, cu un zâmbet îngâmfat şi uşor stingherit. Aarfy părea cam neliniştit în timp ce îşi făcea de lucru cu pipa şi îl asigură pe Yossarian că totul va fi în regulă. Nu avea de ce să-şi facă griji.

  — N-am violat-o decât o dată, explică el.

  Yossarian se îngrozi.

  — Dar ai ucis-o, Aarfy! Ai ucis-o!

  — A, dar trebuia s-o fac, după ce am violat-o! răspunse Aarfy, cu un aer cât se poate de superior. Nu puteam s-o las să spună în continuare lucruri urâte despre noi, nu?

  — Dar de ce te-ai atins de ea, dobitoc nenorocit? urlă Yossarian. De ce nu ţi-ai luat o fată de pe stradă, dacă simţeai nevoia? Oraşul e plin de prostituate.

  — A, nu, eu nu fac aşa ceva, se făli Aarfy. Eu n-am plătit în viaţa mea pentru aşa ceva.

  — Aarfy, eşti nebun? spuse Yossarian, căruia aproape că îi pierise graiul. Ai ucis o fată. Or să te bage la puşcărie!

  — A, nu, răspunse Aarfy cu un zâmbet forţat. Nu pe mine. N-or să-l bage pe bunul şi bătrânul Aarfy în puşcărie. Nu pentru că am ucis-o pe ea.

  — Dar ai aruncat-o pe geam. Zace acolo, moartă, în stradă.

  — N-are ce căuta acolo, răspunse Aarfy. E camuflaj.

  — Tâmpitule, nu-ţi dai seama ce-ai făcut?

  Lui Yossarian îi venea să-l înhaţe pe Aarfy de umerii lui bine hrăniţi şi moi ca nişte omizi şi să-l scuture până îi va băga minţile în cap.

  — Ai ucis o fiinţă omenească. Or să te bage în puşcărie. Poate chiar or să te spânzure!

  — A, nu prea cred că o să facă aşa ceva, răspunse Aarfy, chicotind jovial, deşi simptomele de nervozitate sporeau.

  Împrăştie câteva fire de tutun fără să-şi dea seama, în timp ce degetele lui scurte îşi făceau de lucru cu pipa.

  — Nu, băiete, n-o să-i facă una ca asta bunului şi bătrânului Aarfy, chicoti el din nou. Nu era decât o slujnică. Nu-mi vine a crede că or să facă prea mult tărăboi pentru o biată slujnică italiancă, în timp ce atâtea mii de vieţi se pierd în fiecare zi. Nu crezi?

  — Ascultă! strigă Yossarian aproape bucuros.

  Ciuli urechile şi observă cum faţa lui Aarfy pălea, în timp ce sirenele de poliţie gemeau în depărtare, apoi se înteţiră aproape instantaneu, transformându-se într-un vacarm sălbatic, strident, lugubru, de sunete copleşitoare, care păreau să năvălească în încăpere în jurul lor, din toate părţile.

  — Aarfy, vin după tine, spuse el cuprins de compasiune, strigând ca să acopere zgomotul. Vin să te aresteze, Aarfy, nu înţelegi? Nu poţi să iei viaţa unei alte fiinţe omeneşti şi să scapi nepedepsit, chiar dacă era doar o biată slujnică. Nu înţelegi? Nu poţi să pricepi?

  — A, nu, insistă Aarfy cu acelaşi râs şi cu un zâmbet vag. Nu vin să mă aresteze pe mine. Nu-l arestează pe bunul şi bătrânul Aarfy.

  Dintr-o dată, i se făcu rău. Se prăbuşi pe un scaun, năucit şi tremurând, iar mâinile lui flasce şi butucănoase îi tremurau şi ele pe genunchi. Afară, maşinile frânară. Imediat reflectoarele luminară ferestrele. Se trântiră uşi şi se auziră ţignalele poliţiştilor. Glasuri aspre strigau tot mai tare. Aarfy era verde la faţă. Continuă să clatine mecanic din cap, cu un zâmbet tâmp, bizar, repetând cu un glas firav, sec, monoton, că nu veneau după el, nu veneau ei după bunul şi bătrânul Aarfy, nu, băiete, căznindu-se să se autoconvingă că era aşa chiar şi când paşi grei se auziră alergând pe scară şi bubuiră apoi pe palier, chiar şi când în uşă bătură pumni de patru ori, cu o forţă asurzitoare, inexorabilă. Apoi uşa apartamentului se dădu de perete şi doi poliţişti militari solizi, duri, vânjoşi, cu ochi glaciali şi fălci ferme, vânoase, grave, intrară repede, traversară camera şi îl arestară pe Yossarian.

  L-au arestat pe Yossarian, pentru că se afla la Roma fără dovadă de permisie.

  I-au cerut scuze lui Aarfy pentru deranj şi l-au luat pe Yossarian, apucându-i de sub ambele braţe cu nişte degete dure ca nişte cătuşe de oţel. Nu i-au spus nimic în timp ce coborau. Încă doi poliţişti militari înalţi, cu bastoane şi căşti albe şi tari, aşteptau afară, lângă o maşină închisă. L-au urcat pe Yossarian pe bancheta din spate şi maşina a demarat uruind şi şi-a croit drum prin ploaie şi prin ceaţa mocirloasă, până la o secţie de poliţie. Poliţistul l-a încuiat într-o celulă cu patru pereţi de piatră, unde şi-a petrecut noaptea. În zori, i-au dat o găleată să-şi facă nevoile, apoi l-au dus cu maşina la aeroport, unde alţi doi poliţişti militari uriaşi, cu bastoane şi căşti albe, aşteptau lângă un avion