de transport ale cărui motoare se încălzeau deja când au sosit ei şi pe capotele verzi cilindrice se prelingeau deja picături tremurătoare produse de condensare. Nici poliţiştii nu-şi spuneau nimic între ei. Nici măcar nu dădeau din cap. Yossarian nu mai văzuse niciodată asemenea feţe de granit. Avionul zbură spre Pianosa. Alţi doi poliţişti militari tăcuţi aşteptau pe pista de aterizare. Acum erau opt şi urcară unul după altul, cu o disciplină exactă, fără vorbe, în două maşini, gonind apoi pe cauciucurile care zumzăiră prin faţa celor patru zone ale escadrilei, până la clădirea Cartierului General, unde încă doi poliţişti militari aşteptau în parcare. Toţi cei zece bărbaţi înalţi, puternici, hotărâţi şi tăcuţi îl dominau când s-au îndreptat spre intrare. Paşii lor scârţâiau la unison pe pământul acoperit cu cenuşă. Yossarian avea senzaţia de continuă accelerare. Era înspăimântat. Fiecare dintre cei zece poliţişti militari părea suficient de puternic pentru a-l omorî dintr-o singură lovitură. Ar fi fost de-ajuns să-şi preseze umerii masivi, duri, bolovănoşi de el, ca să-l omoare strivindu-i. Nu putea face nimic ca să se salveze. Nu vedea nici măcar care dintre ei îl ţinea pe sub braţe, în timp ce îl duceau printre cele două coloane strânse, pe un singur rând, pe care le formaseră. Poliţiştii măriră pasul şi el avu impresia că zbura cu picioarele desprinse de pământ, în timp ce ei tropăiau ferm, în cadenţă, urcând scara de marmură până la palierul de sus, unde alţi doi poliţişti militari impenetrabili, cu feţe dure, aşteptau să-i conducă pe toţi, într-un ritm şi mai rapid, pe balconul lung, rezemat pe console, de deasupra holului imens. Paşii lor de marş bubuiau pe pardoseala de gresie ca răpăiala înfricoşătoare, tot mai accelerată, a unor tobe, răsunând prin centrul pustiu al clădirii, în timp ce se deplasau cu viteză şi precizie tot mai mare spre biroul colonelului Cathcart, iar în urechile lui Yossarian începură să pătrundă adieri violente de panică, în clipa când îl duseră la locul de supliciu, introducându-l în birou, unde colonelul Korn, aşezat comod cu fundul pe un colţ al biroului colonelului Cathcart, îl aştepta ca să-l salute cu un zâmbet prietenos şi să-i spună:

  — Te trimitem acasă.

 CLENCIUL-22

  Exista, fireşte, un clenci.

  — Clenciul-22? întrebă Yossarian.

  — Desigur, răspunse amabil colonelul Korn, după ce alungă puternica gardă de poliţişti militari masivi, fluturându-şi indiferent mâna şi dând din cap uşor dispreţuitor – extrem de relaxat, ca de obicei, când putea fi extrem de cinic.

  Privirea şireată şi amuzată pe care o îndreptă spre Yossarian îi sticlea prin ochelarii pătraţi, fără rame.

  — La urma urmelor, nu te putem trimite acasă numai pentru că ai refuzat să mai pleci în misiune şi să-i reţinem aici pe toţi ceilalţi oameni, nu? N-ar fi deloc cinstit faţă de ei.

  — Ai dreptate, fir-ar să fie! izbucni colonelul Cathcart, legănându-se în faţă şi în spate, greoi ca un taur hăituit, pufnind şi bosumflându-se furios. Eu l-aş lega de mâini şi de picioare şi l-aş urca într-un avion la fiecare misiune. Asta aş face.

  Colonelul Korn îi făcu semn colonelului Cathcart să tacă şi îi zâmbi lui Yossarian.

  — Să ştii că i-ai îngreunat mult situaţia colonelului Cathcart, observă el într-un acces de bună dispoziţie, de parcă nu-i displăcea defel acest lucru. Oamenii sunt supăraţi şi moralul lor începe să se deterioreze. Şi numai tu eşti de vină.

  — Dumneavoastră sunteţi de vină, îl contrazise Yossarian, pentru că aţi mărit numărul misiunilor.

  — Ba nu, tu eşti de vină, pentru că refuzi să le efectuezi, i-o reteză colonelul Korn. Oamenii se consolaseră perfect cu ideea de a efectua oricâte misiuni le-am cere atâta timp cât considerau că nu au încotro. Acum le-ai dat speranţe şi sunt nefericiţi. Deci întreaga vină îţi aparţine.

  — El nu ştie că e război? întrebă morocănos colonelul Cathcart, fără să se uite la Yossarian şi continuând să tropăie încoace şi-ncolo.

  — Sunt convins că ştie, răspunse colonelul Korn. Probabil că de aceea refuză să mai zboare.

  — Şi asta nu are nici o importanţă pentru el?

  — Faptul de a şti că e război îţi va slăbi hotărârea de a refuza să participi la el? întrebă colonelul Korn cu o gravitate plină de sarcasm, imitându-l pe colonelul Cathcart.

  — Nu, să trăiţi, răspunse Yossarian, cât pe-aci să-i întoarcă zâmbetul colonelului Korn.

  — Exact de asta mă temeam, observă colonelul Korn cu un oftat studiat, împreunându-şi comod degetele pe creştetul scăfârliei lui netede, chele, late, de un cafeniu lucios. Fii sincer şi recunoaşte că de fapt nu ne-am purtat prea rău cu tine, nu? Te-am hrănit şi te-am plătit la timp. Ţi-am dat o medalie şi chiar te-am făcut căpitan.

  — Nu trebuia să-l fac căpitan, rosti mâhnit colonelul Cathcart. Trebuia să-l trimit la curtea marţială, după ce a ratat misiunea de la Ferrara şi s-a rotit de două ori.

  — Ţi-am spus să nu-l avansezi în grad, rosti colonelul Korn, dar n-ai vrut să mă asculţi.

  — Ba nu mi-ai spus. Mi-ai spus să-l avansez. Nu-i aşa?

  — Ţi-am spus să nu-l avansezi. Dar n-ai vrut să asculţi.

  — Trebuia să fi ascultat.

  — Niciodată nu mă asculţi, insistă încântat colonelul Korn. De aceea suntem acum în această încurcătură.

  — Bine, fir-ar să fie, n-o răscoli şi mai mult.

  Colonelul Cathcart îşi îngropă pumnii adânc în buzunare şi se întoarse cu umerii încovoiaţi.

  — În loc să te iei de mine, mai bine te-ai gândi ce să facem cu el.

  — Mă tem că îl vom trimite acasă.

  Colonelul Korn chicotea victorios când îi întoarse spatele colonelului Cathcart, ca să dea ochii cu Yossarian.

  — Yossarian, pentru tine războiul s-a terminat. Te vom trimite acasă. De fapt, ştii bine că nu meriţi şi tocmai acesta este unul din motivele pentru care nu am nimic împotrivă. Întrucât nu putem risca să facem altceva cu tine deocamdată, ne-am hotărât