gând să te mai îngraşi?" Am pocnit umil din călcâie, „Lasă complimentele, avea dreptate bărbatu-meu că nu eşti bun decât de furier, hai, încalţă galoşii ăştia, nesimţitule, că te-ai băgat în toate mocirlele, ţoapa tot ţoapă, şi treci la masă! Avea dreptate Vioreanu, locasta, zicea, dacă tot trebuie să fim populari şi să invităm slugile şi locotenenţii, măcar s-o facem vara, la curte, să nu-i umilim prin casă, că nu-s învăţaţi!" „Să trăiţi, tanti!" am răcnit şi m-am executat, în lumina tremurată a becului, odaia nezugrăvită şi murdară făcea ca amintirea luxului să apară precum nişte pete, o neglijenţă obositoare.

  Tacâmurile de argint şi farfuriile de porţelan, un polonic de cristal murdăreau parcă faţa de masă din cârpă colorată, atârnând până pe preşul de iută groasă şi pe taburetele ieftine, scorojite. Un desen de Degas strica dureros cenuşiul monoton al pereţilor, „Hai, mănâncă, că nu la mine-n casă o să slăbeşti tu".

  Cina colonelesei, munteancă sadea, prietena maică-mii din copilărie şi liceu, era mereu aceeaşi: cremă de fasole verde murată în oţet de zmeură, cu usturoi şi crutoane de pâine de secară prăjite în unt, frigărui de oaie, marinate în vin maderizat, cu ardei gras, roşii şi ceapă rumenite pe plita sobei (presărată cu sare) şi compot de mere creţeşti din care nu poţi da copiilor, că-i împingi în darul beţiei.

  O fostă ordonanţă de-a colonelului Vioreanu îi aducea bătrânei însingurate într-o sărăcie crâncenă, vin bun, foarte dulce, cum îi plăcea ei, de la Cotnari şi de la Huşi. Ofiţereasa gătea dumnezeieşte, încheind masa cu acelaşi Armagnac trimis anual de soră-sa de la Lyon.

  De când murise mama, din '63, mâncasem două decenii numai la cantină sau conservăraie de Alimentara. Mâncarea fostei moşierese era atât de bună, atât de fin şi de bogat compusă, încât mă şoca de fiecare dată şi mi se făcea greaţă.

  Am plecat iar cât am putut de repede, am şi vomat după colţ, începuse să plouă – dracu' să-l ia de trenci! M-am dus pe jos până la hotel, să-mi revin. Lângă el era o Autoservire. Am intrat să mă satur, în sfârşit, cu salam prăjit şi icre de gris şi o bere la halbă, să-mi tihnească, aici totul era armonios, cunoscut, hâd, fără discrepanţe.

  Trei luni mai târziu, rezervista altei lumi pleca definitiv, vizitele mele lunare obligatorii la Focşani încetau, viaţa continua sa mi se netezească, să-şi piardă şi ultimele asperităţi.

  CLĂTITE CU URDĂ ŞI MĂRAR Aluat

  * 100_g_făină • 3 ouă • 300 ml lapte

  * l lingură ulei de prăjit • 1 vârf de cuţit sare

  Umplutura

  * 250 g urdă • 2,5 linguri mărar tocat fin

  • sare (o jumătate de linguriţă maximum)

  * Se bate aluatul, se lasă puţin să respire

  * Se freacă urda cu mărarul

  * Se prăjesc clătitele, mai groase, mai subţiri, cum vreţi

  * Se umplu imediat şi se pun într-un vas gros de ceramică, acoperite, la căldura anemică a cuptorului, un sfert de oră

  • Se oferă cu smântână

  Aperitiv eminamente românesc prin umplutură, aceste clătite uşoare ca fulgul, ale Moldovei mai ales, se mulţumesc cu o Beşicată de Dealu Mare (splendid nume pentru un vin mustos!) E un vinuţ alb, modest dar merituos, uitat pe nedrept de cârciumari şi pivniceri – deci şi de noi, sclavii acestora – dar aflat până-n Ropotinul de mai al Ţestelor în nişte curţi de lângă Buzău, unde numai cel ce cunoaşte, dulce pătimeşte.

  Sărbătorile şi obiceiurile populare, de origine antică şi neolitică dedicate divinităţilor calendaristice, dar şi oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre şi cosmice sunt cunoscute şi respectate, în unele zone etnografice, până astăzi. Unele au preluat numele sfinţilor creştini, care au uzurpat divinităţile precreştine (Sântoader, Sângiorz, Lăzărelul, Dochia, Sântilie, Foca, Sâmedru, Sântandrei, Sânnâcoară), altele nu au însă legătură cu creştinismul (Căluşul, Caloianul, Paparuda, Ropotinul Ţestelor, Dragobete, Drăgatca, Sânziana, Joimăriţa, Martinii, Berbecarii, Circovii, Ziua Lupului, Ziua Ursului etc.) sau sunt pe cale de a fi asimilate, precum Crăciunul de creştinismul carpatic.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  BORŞ CU TOCMĂGEI

  Zeama: l găină • 1 litru borş • 1 ou

  100 ml smântână • sare, piper (după gust) zarzavat: ceapă, morcov, pătrunjel, ţelină, păstârnac

  Tocmăgei:

  * 200 g făină grâu * 2 ouă • sare

  * verdeaţă: leuştean, pătrunjel, mărar

  * Se grijeşte găina, se taie bucăţi (se dau deoparte tacâmurile, măruntaiele) se pune la fiert * Se spumuieşte fiertura * Se curiţă zarzavatul (ceapa se lasă întreagă, restul se taie bucăţi mari) şi se pune lângă găină la fiert îndelungat, acoperit, poate şi două ceasuri bune * Se fac tocmăgeii – se amestecă făina, ouăle, sare cu puţină apă, până iese un aluat elastic * Se întinde aluatul, subţire cât se poate, se taie tăieţei (se rup sau se taie cu unghia – tocmăgeii fiind altă dată căzături de la aluatul de pâine ori de colac) * Dacă a fiert găina iar carnea, deşi e încă tare (bună) se va desprinde în curând de pe oase, se pun la fiert, zece minute, şi tocmăgeii * Se toacă verdeaţa

  * Se potriveşte zeama de sare şi piper, se toarnă borşul – să clocotească un pic – apoi se varsă smântână cu ou sj se presară verdeaţă

  Esenţă de bunăstare moldovenească, borşul de găină a vindecat multe dimineţi rănite de excese, mai ales dacă a fost însoţit de o mămăligă galbenă şi tare ca o gutuie, Borşul, zeama miraculoasă şi prin compoziţia sa extrem de bogată în vitamine B şi minerale, este o metoda sigură de a-l captura pe diavol

  Se lasă o oală de borş ca momeală. Deasupra se pune un juvâţfăcut dintr-un brâu de mire frumos, rămas, numai el ştie cum, flăcău până la nuntă.

  Când Ucigă-l Toaca se scaldă, dus de pofte irezistibile, în borş, omul strânge laţul Din acea clipă, Dracul face orice să fie slobod. Poţi să-i ceri luna