Ograda se umplu repede cu oameni care se minunau, strigau, se închinau, înjurau, pe când printre picioarele lor copiii cu părul ciufulit se îmbulzeau curioși cercetând sângele ca niște copoi nestruniți. În curând sosi și primarul Florea Tancu, sfătos că se găsește în treabă oficială, răcni să se dea la o parte toată lumea, se uită la mort cu gravitate, fără să-și facă cruce ca ceilalți oameni, și declară solemn că nimeni n-are voie să se apropie până ce nu vine notarul. Porunci apoi strajei Cosma Ciocănaș să ia un cal din grajdul lui George și să plece în goană spre Jidovița.

Vremea trecea. Cerul se limpezi de tot și soarele începu să zbicească umezeala. Fiindcă muștele bâzâiau tot mai obraznice, primarul ceru o velință să acopere cadavrul. Florica aduse un cearșaf nou și alb ca floarea. Atunci ieși afară și George, slăbit la față, cu ochii rătăciți în fundul capului. Zărindu-l, lumea care până aci se interesase numai de mort, se gândi și la ucigaș. Florea Tancu întrebă simplu:

— Tu l-ai omorât ?

Și George nu răspunse, dar plecă fruntea-n pământ.

Glanetașu veni mai târziu, alergând, împreună cu Zenobia care bocea și afurisea de răsuna tot satul.

Spre prânz în sfârșit sosi notarul Stoessel cu judecătorul cel nou din Armadia, cu medicul circumscripției și cu doi jandarmi. Paraschiva spuse judecătorului cum a auzit pe Ion horcăind, dar doctorul care se uitase la cadavru, râse ironic, zicând:

— Palavre, muiere!... După asemenea lovitură nenorocitul n-a mai horcăit decât cel mult în fața lui Dumnezeu, când i-a citit sentința prin care i-a hotărât locașul în rai sau în iad, după cum s-a purtat aici pe pământ!

Medicul, între două vârste, ovrei, vorbind românește, ca un român, avea slăbiciunea glumelor și calambururilor, chiar în momente neprielnice. Deoarece Paraschiva se jura pe toți sfinții din calendar c-a auzit horcăitul, doctorul se grăbi să reconstituie crima științificește: mortul a fost târât de cineva, probabil de ucigașul însuși, de la prispă până aproape de poartă, spre a induce în eroare justiția... Judecătorul îi întrerupse explicațiile, adresându-se primarului:

— Se știe cine l-a omorât ?

— Eu l-am omorât! păși George hotărât în fața judecătorului.

— Cum l-ai omorât ?

— Cu sapa...

— Și de ce ?

— Pentru că venise la nevastă-mea și...

— Destul! îl opri judecătorul, adăugând către jandarmi: Este arestat!

Între timp doctorul își scoase haina, își sumese mânecile cămășii, iar acuma se apucă să facă repede autopsia cadavrului. Jandarmii goliseră ograda de lume. Numai George rămăsese să privească cum taie medicul carnea moartă, și Florica, lângă prispă, înlemnită.

Tăind și forfecând, doctorul guraliv arăta rănile și explica judecătorului care fuma țigară după țigară, spre a-și alunga greața:

— Uite asta, domnule judecător, asta a fost cea mai grea... L-a pocnit în creștetul capului, dar osul a fost destul de rezistent că doar a plesnit... Mare minune! Rar caz! Sau poate lovitura n-a fost prea de tot puternică. Orișicum e o minune să dai cuiva în cap cu sapa și țeasta să nu se spargă. Așa ceva numai printre țărani se găsește... În schimb patru coaste rupte complet... Lovitură mortală și asta, firește... Poftim cum i-a deschis coșul, mai-mai să-ți încapă degetele în rană... Și ce lungă... Zece... treisprezece centimetri... Ehei, sapa!... Da, e zdrobit și brațul, dar nu prea rău... Asta n-ar fi avut importanță... se vindeca... cel mult brațul rămânea cu beteșug... Desigur însă că a fost ultima lovitură, când ucigașul a mai pierdut din furie...

Apoi, isprăvind și spălându-se pe mâini, declară hotărât:

— A fost un om ca oțelul!... Putea să trăiască o sută de ani!

Judecătorul porunci jandarmilor să pornească cu George. Florica acum se dezmetici și strânse repede merinde într-o traistă pe care bărbatul o luă, întunecat, cu inima chinuită. Apoi ridică ochii întristați spre dânsa și-i întâlni ochii mari albaștri privindu-l drept, cu o imputare și o milă care nu știa dacă sunt pentru el sau pentru celălalt. Avu un început de mișcare ca și când ar fi vrut s-o îmbrățișeze sau barem să-i întindă mâna... Dar se opri, rușinat să-și deschidă sufletul în fața atâtor oameni ce-i pândeau toate gesturile. Privirea i se mohorî iar și zise poruncitor:

— Vezi, Florică, ia seama... Că eu cine știe când m-oi întoarce...

Femeia îi răspunse dând din cap cu resemnare. Vegherea și emoțiile îi șterseră bujorii din obraji și-i desenaseră cearcăne vinete sub ochi. Așa însă părea mai frumoasă, încât George, tulburat, se întoarse brusc spre poartă, urmat de jandarmii tăcuți.

Savista, care toată vremea stătuse pitulată pe prispă ca o găină speriată, izbucni într-un scâncet prelung:

— Bade George... bade, bade, badeee!

George ajunse în mijlocul uliței. Întoarse capul, dar ochii lui mângâiară pe Florica. Apoi porni cu pași rari și dispăru.

— Credința mea este că, dacă n-ar exista femeia, n-ar mai fi nevoie de justiție criminală! zise judecătorul pe ungurește medicului și notarului, privind cu mare atenție la Florica. Femeia este începutul tuturor păcatelor!

— Și chiar sfârșitul, adăugă doctorul râzând, încredințat c-a făcut un spirit.

Notarul Stoessel, ca mai mititel, se grăbi să zâmbească, spre a fi pe placul tuturor, și apoi întrebă respectuos:

— Dacă doriți, putem face actele la primărie, unde-i mai comod și mai curat...

Propunerea fu primită și se suiră cu toții în