băieţi, grămadă. Tema discuţiilor e viitorul, un viitor strălucit pe care sunt fericiţi că-l presimt şi pe care făgăduiesc să-l distribuie tuturor, fără excepţie, şi lumii întregi. Am impresia că-i văd nu adunaţi laolaltă, ci aliniaţi pe un raft şi supuşi cercetării zâmbitoare, condescente a lui Manole.

  Ce-o să rămână din scrisorile (îşi scriu mult), articolaşele şi discuţiile lor? Poate, prin biblioteci, la secţia periodice, câteva numere răzleţe ale unor reviste literare uitate, figurând doar în notele şi aparatul documentar al unor lucrări, unde numele lor adeseori ciudate, ostentative, zburdalnice vor da cititorilor de mai târziu simţăminte de nostalgie.

  BUGHI MAMBO RAG.

  Tigrul, Eufratul, Fison şi Gihon. Sadrac, Meşac şi Abed-Nego.

  Decembrie 1971

  Seară petrecută, în cerc restrâns, la Magdalena S. Aflu de la unul din musafiri detalii despre surorile Sorin şi obişnuiţii casei lor şi despre alte saloane literare – mă rog – cu tendinţe analoage – de pe vremuri – mai ales despre al unei familii Rudich.

  M-am înşelat profund. De pe urma oaspeţilor care frecventau casele de negustori şi liber-profesionişti evrei de prin cartiere semicentrale n-au rămas numai note în subsolul manualelor de istorie literară; au rămas amintiri mai palpabile.

  Cei mai mulţi, ascultând – ca şi urmaşii lui Goethe din discursul de recepţie al lui Ollănescu-Ascanio – de îndemnurile Sirenelor Rabinovici, au activat după 23 August şi n-au rămas necunoscuţi: au izbutit, unii, să se afirme şi totodată, cred, să confirme câteva din teoriile adversarilor lor nu numai moderaţi, ci şi extremişti. Dintre oaspeţii familiei Sorin câţiva s-au ridicat sus. (Unul, săracul, s-a sinucis în plină ascensiune.) Iar dintre tinerii fotografiaţi în pielea goală, unul cel puţin e bine ştiut şi acum sub numele de Aurel Baranga.

  După o perioadă de conştiinciozitate intransigentă (Felicia Brey., fiică de mare bancher, fostă elevă a liceului Regina Maria, solicitată prin 1948 de o colegă de clasă în vederea unei referinţe pentru ocuparea unui post de muncitoare, o denunţă în scris ca pe o fiică de moşier, fascistă, rasistă, exploatatoare, iar soţul Feliciei, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de securitate, cu iuţeala schimbării decorului pe o scenă turnantă, se dovedeşte un apărător vajnic al cuceririlor aceleiaşi clase muncitoare odinioară preamărită în casa inginerului Sorin) a urmat una de nu mai puţin totală dezamăgire. Soţul Feliciei Brey. – tată a doi copii numiţi Vladimir şi Lenina – nu mai poartă uniforma sa de maior. O mulţime de cadre de conducere nu pot îndura valurile succesive de retrogradări. Aşa încât tabloul din nou s-a schimbat. Nu mai sunt conştiincioşi. Acum cei mai mulţi s-au zburătăcit peste întreg pământul (în Noua Zeelandă, în Brazilia, în Olanda, în Spania, în Canada – ba şi în Israel). Sevastia Sorin e în Argentina, Silvia a murit în Australia, după ce fusese căsătorită cu un mare negustor de diamante. Alţii, rămaşi în ţară, se zbat să obţină pensii cât mai mari şi alocaţii speciale ca vechi ilegalişti. Au dificultăţi cu noile servicii de cadre – a! cât îi cred şi-i înţeleg – şi cu noul aparat de stat care, inexplicabil, îi priveşte cu nepăsare ori chiar cu lipsă de simpatie.

  Gazda noastră din astă seară nu mai e preşedintă la Tribunalul Suprem: după ce a fost simplă judecătoare la un tribunal raional, e acum pensionară.

  Principala lor distracţie acum e povestirea de anecdote (împotriva regimului), din care ştiu puzderii – nu însă atât de multe încât să nu fie nevoiţi să le repete. Sunt prins şi eu, mut, într-o avalanşă de glume dinadins povestite – o, surpriză! – cu un uşor accent evreiesc. Conversaţia ajunge un fel de oratoriu alcătuit din recitative unde fiecare, pe rând, îşi aduce contribuţia de amărăciune rostind câte o anecdotă după ce are să întrebe – schiţându-şi teama cu un gest dubitativ al mâinii şi o mişcare de încreţire a sprâncenelor – dacă nu e ştiută. Este (căci mulţimea anecdotelor nu alcătuieşte o serie care să tindă spre infinit), dar în temeiul aplicării unei convenţii tacite (de ajutor reciproc şi îngăduinţă colectivă) toţi cei prezenţi se declară neştiutori şi gata să asculte. Efectul este de o monotonie ritualistă, quasi-totemică.

  Avea aşadar dreptate Sainte-Beuve când a spus: Il %/; V a que de vivre; on voit tout et le contraire de tout122.

  Iată că oaspeţii familiilor Sorin şi Rudich sunt acum jigniţi şi decepţionaţi. Mistica s-a transformat în politică şi politica în resentiment.

  BUGHI MAMBO RAG să ai giijă să torni sosul de ciocolată fierbinte peste grişul care trebuie să se fi răcit.

  „Şi iată că de-acum încolo te vezi osândit să strigi «Eu, eu, eu» în gol, şi la asta nu încape răspuns. „

  Saint Exupery

  — Dar nu numai foştii oaspeţi ai familiilor Sorin, Rudich şi altele. Resentimentul e general. Anecdotele bântuiesc peste tot locul. Sunt toţi dezamăgiţi, de ei înşişi şi unul de altul, vestitorii lumii fericite. Sunt acriţi de serviciile de paşapoarte, de noile formulare, de reintrarea în rândurile masselor. Demisionaţi, pensionaţi, trecuţi în retragere, transferaţi, obosiţi, plictisiţi, sătui de invidie şi ambiţie, nu mai jinduiesc decât după frigidere de mare capacitate, apartamente în centru, maşini din import, conturi la Cec, şuncă proaspătă de Praga, muşchi de vacă fără oase şi excursii individuale.

  A trecut vremea entuziastă şi mărinimoasă de pe la 1946 când doamna Neuman, soţie de mare negustor şi bogătaş, luând parte în societate la un joc de canastă pe cocoşei – parcă banii mai au vreo valoare? – lăcrimează în plină partidă (deşi nu pierde, în faţa ei se înalţă mormane de piese de aur) şi răspunde discretei întrebări a celorlalte jucătoare: nu, nu mă doare nimic, dar mi-e gândul la copiii vietnamezi.

  De atunci a cunoscut alte griji, mai apropiate: ginerele ei, însuşi casierul general al partidului, a trecut prin puşcărie; în Vietnam s-a încheiat pacea, au mai fost şi copiii coreeni, s-a încheiat armistiţiu şi-n Coreea, pe Calmanovici l-au împuşcat, Steluti s-a sinucis când i-au arestat băiatul, şi câte şi câte nu s-au mai petrecut.